Afară e minus, dar nu destul încât să poţi ieși la copcă. Numai în piele de pescar să nu fii. Dacă nu știi ce simte un leu în cușcă, înseamnă că n-ai cunoscut un pescar pedepsit de frig la repaus. Chiar dacă e una atipică, tot iarnă se cheamă.

Toate studiile serioase de specialitate arată că la jumătatea lunii ianuarie nivelul de testosteron pescăresc ajunge la cota normală de iarnă. ? Pe net și nu numai, trăim vremuri interesante.

Pe acalmia asta pescărească mi-am dat seama de un lucru: eu pescuiesc extrem! Să vă explic de ce…

Numai Dumnezeu știe cum de nu m-am lăsat de pescuit. Mă încăpăţânez an de an să îmi trăiesc pasiunea chiar și atunci când frizez ridicolul.

Eu pescuiesc extrem pentru că-n fiecare an îmi număr apele rămase. Acolo nu – că a secat, acolo nu – că au trecut electricienii, acolo nu – că s-a plăsuit cu patos anul ăsta…Am ape care suferă și multe ape dragi pe care le-am pierdut pe drum. Extrem!

An de an îmi moare căte-un lac. Minim unul. Abia a început 2018 și deja l-am pierdut pe primul. S-ar putea să nu fiu singurul pescar îndoliat. Nu că ar conta, dar al meu a pierit în judeţul Sibiu. Îi zice Săcel. Al tău unde a murit?

Eu pescuiesc extrem pentru că am partide în care pescuiesc pentru o singură trăsătură. Aș fi absurd să cer mai mult când știu câţi pești au mai rămas în multe locuri. Îi știu pe nume. Pe toţi. Extrem!

Eu pescuiesc extrem pentru că trebuie să fiu mereu primul pe loc. E ca la păstrăv. Primul ia totul. Cu atât mai mult astăzi, când totul e puţin. Extrem!

Eu pescuiesc extrem pentru că pescuiesc din ce în ce mai mult virtual. Nu sunt melancolic din fire, dar caut uneori pescuitul ăla de la începuturi. Ăla care m-a făcut pescar. Și nu-l mai găsesc decât în amintiri. În amintirile mele cu miros de pește. Extrem!

Eu pescuiesc extrem pentru că ajung în zone din ce în ce mai sălbatice. Escaladez pereţi verticali și mă strecor prin boscheţi. Îmi descopăr valenţe nebănuite. Toate pentru ultimul pește. Extrem!

Eu pescuiesc extrem pentru că merg prea departe. La început, când se putea, pescuiam aproape de casă. Apoi la 50-60 de kilometri. Azi pescuiesc și la 150 de kilometri de casă. O fac de nevoie. Pierd patru ore pe drum. Extrem!

Eu pescuiesc extrem pentru că întotdeauna cumpăr mult atunci când pescuiesc puţin. Și prost. Am ajuns să am cele mai bune scule de pescuit din viaţă pe când s-au terminat peștii. Poftim pescuit extrem!

Nu vreau să dau la pește spadă sau la ton. Nu vreau să văd tarponii de mangrove. M-am săturat să pescuiesc extrem. Vreau să o fac normal. Să văd cum e.

Ceva mă face să cred că nu doar eu pescuiesc extrem în ţară. Vina noastră e că suntem români și că trăim un pescuit de subzistenţă. De azi pe mâine.

Voi pescuiţi extrem?

PS Nu luaţi în considerare zâmbetul din poze. E de complezenţă. Am avut o singură trăsătură. ?

Dacă îţi place totpescuit.ro și vrei să afli primul noutăţile de pe site te poţi abona Aici (în partea de jos a paginii)

Poate îţi bei cafeaua de dimineaţă, poate ești plictisit la muncă sau poate doar te plimbi pe net. Poate că tocmai ai primit sau ai dat un like.

După mine, like-ul ăsta e simplu și complicat deopotrivă. Îl iubești și îl urăști în devălmășie. Eu de când am cunoscut like-ul nu mai dorm bine noaptea. Mă tot gândesc ce sinapse trebuie să se-aprindă în mintea unui pescar pentru ca like-ul să existe sau nu. Uite cum văd eu like-urile pescărești.

În funcţie de zona geografică din care provine, like-ul se dă și se primește diferit. Mai greu, mai ușor, mai cu regrete, mai cu accent sau fără…În fine, oricum îl dai, tot la Mioriţa ajungi. Doar suntem pescari mioritici.

O să-ncep cu pescarul ardelean. Mușchii feţei schiţează o grimasă. Mâna e încleștată pe mouse. Aproape că transpiră…să-l dea, să nu-l dea?! Like-ul ardelenesc trebuie preţuit, molcom cumpănit și meritat.

Poate că nu știţi că în Ardeal like-urile se dau pe cartelă…Ca pescar, le primești lunea dimineaţa și trebuie să te ţină toată săptamâna. Nu-ţi permiţi să le irosești. Doar le dai de la tine, nu?!? Cine trece de treizeci de like-uri pe un grup ardelenesc de pescari ori e admin-ul grupului, ori e din familie numeroasă, ori vinde ţuică de prune la juma’ de preţ.

Cum să nu-l preţuiesc mai mult decât pe-un like obișnuit, când știu cât de complex e like-ul ardelenesc?! Știu, sunt subiectiv…dar nu mă pot abţine. Sunt de-ai mei. ?

Pescarul moldovean, așa lovit de plasă cum e, dacă are un like îl rupe în două și-ţi dă și ţie jumătate. E sufletist. Îl dă cu dragă inimă și-mi place să cred că mai și citește oleacă. Doar nu degeaba e consătean cu atâţia clasici literaţi. Dacă ai norocul să dai peste o pescăriţă moldoveancă e și mai și! Intervine instinctul matern și te umple de like-uri. Îţi dă cât nu poţi duce. (Parcă ar ști că sunt pe jumătate moldovean. ?)

Pescarul muntean e atent la tot ce mișcă în domeniu. E iute la like, dar îl dă în cunoștinţă de cauză. Să dăm șalăului ce-i al șalăului. Nu degeaba jigul s-a născut acolo. Fratele muntean nu stă la discuţii când vine vorba de like-uri. Discută cu tine după ce ţi-l dă, că e slobod la gură și miștocar de felul lui. Mulţi pescari, multe like-uri. E loc pe gârlă pentru toată lumea. Baboi să fie.

Fac abstracţie de regiunea geografică doar când vorbesc despre EL – primul like. Primul like e cel mai greu de dat. Și de primit. Dar e singurul pe care te poţi baza cu-adevărat. Cine l-a dat a făcut-o cu intenţie și fără regrete.

Nu și fără frică…Mie unul când dau un prim like mi-e frică. Mi-e frică să nu rămână singur! Nu e nimic mai trist pe lume decât un like rămas singur…Nu o dată mi s-a întâmplat să trec și eu pe lângă un astfel de like. Se văita, se cerea înapoi…mi se rupea sufletul să-l văd așa! Dar n-am avut ce-i face. L-am lăsat să-și trăiască destinul. După tată sunt ardelean. ?

Like-ul pescăresc e trofeul absurd al zilelor noastre. Trataţi-l ca atare. Mie îmi plac trofeele cu solzi.

Dacă îţi place totpescuit.ro și vrei să afli primul noutăţile de pe site te poţi abona Aici (în partea de jos a paginii)

În articolul Localizarea înseamnă șalău (I) (pe care îl puteţi citi Aici) am întors pe toate feţele localizarea pre-reproductivă. Încălzirea globală mă forţează să renunţ la orice gând de copcă și să vorbesc prematur despre localizarea reproductivă.

Când temperatura apei ajunge la 8-10 °C masculii de şalău ştiu că e momentul să se retragă spre maluri. Nerăbdători şi intens pigmentaţi, aceştia elimină feromonii meniţi să ghideze femelele spre locul de întâlnire. Poate că pe apele publice prohibiţia ne va condamna la abstinenţă. Pe lacurile private, conştiinţa ar trebui să ne îndemne la cumpătare. Folosit în exces, jigul capătă acum valenţe contraceptive.

Hrănirea trece în plan secund, toată energia şalăilor canalizându-se spre efortul reproductiv. Spre deosebire de alte specii, imune în această perioadă la ofrande pescăreşti, şalăii nu ignoră nălucile. Orice intrus ce se aventurează în perimetrul ales de masculi pentru amplasarea cuibului va avea o soartă previzibilă.

Atacurile sunt mai clare ca oricând, răpitorii lovind nălucile cu o agresivitate ieşită din comun. Acesta e probabil cel mai bun moment pentru a iniţia un profan în tainele pescuitului la răpitori. În linii mari, locurile fierbinţi au următoarele coordonate: apă cu adâncimea de 0,5-1,5 m, fund tare şi existenţa unui suport la care icrele să adere (structuri de tot felul).

Când apa trece de 11 °C atacurile sunt întrerupte, pentru o scurtă perioadă, de reproducerea propriu-zisă. După fecundarea icrelor, femelele părăsesc cuibul şi îşi redefinesc piramida nevoilor. Foamea capătă din nou sens. Proaspăt degrevate de sarcinile părinteşti, ele îşi abandoneză fără ezitări progeniturile şi pun stăpânire pe praguri.

Depărtându-ne de maluri le vom găsi la apă mai adâncă, grăbite să-şi recapete forţele pierdute. Comportamentul lor nu va fi marcat de excese, ca în cazul masculilor. Plasticele moi, în culori naturale, armate pe clasicele jiguri reprezintă soluţia firească.

Pe dorsalele înfoiate ale masculilor apasă acum întreaga responsabilitate a perpetuării speciei, astfel că nicio nălucă ce se va apropia suficient de mult de cuib nu va trece neobservată. Imaginaţi-vă un cerc în centrul căruia se găseşte cuibul păzit de şalău. E lesne de înţeles că masculul va reacţiona cu atât mai agresiv cu cât năluca va trece mai aproape de centrul cercului. Ştiind asta, încercaţi să acoperiţi cât mai atent locul în care pescuiţi prin lanseuri repetate. Dacă prin preajmă există vreun şalău dominat de instinctul patern atacul nu se va lăsa prea mult aşteptat.

Să nu credeţi că sunt ușor de prins doar pentru că sunt hormonali. Nu e chiar așa. S-ar putea să atace scurt și metalic – caz în care veţi avea multe rateuri. Încercaţi monofilamentul. S-ar putea să nu urmărească năluca nici măcar un metru. Fiţi răbdători și încercaţi mai multe tipuri de recuperare. Înainte de depunerea icrelor masculii vor patrula mult între ape. Nu neglijaţi voblerul. Și câte se mai pot întâmpla pe apă!…. ?

Cei care nu au reuşit până acum să treacă de pragul psihologic al jigului de „n” grame au acum cel mai bun prilej să o facă. Hotărârea cu care şalăii reacţionează poate creşte direct proporţional cu agresivitatea imprimată nălucilor. Culorile stridente şi vibraţia vin să completeze portretul robot al nălucii perfecte.

Indiferent că e pre-reproductivă, reproductivă sau post-reproductivă – localizarea înseamnă șalău!

Dacă îţi place totpescuit.ro și vrei să afli primul noutăţile de pe site te poţi abona Aici (în partea de jos a paginii)

Înainte să se fi născut cârligul, o masă fără pește te transforma în paria. Azi e mai simplu. Dacă n-ai prins, scapi. Nu și de miștourile confraţilor pescari.

Ce se întâmplă în mintea noastră de pescari atunci când nu prindem? Nu știu. Știu doar ce se întâmplă în a mea.

Sâmbătă am fost la pescuit. Nu contează unde. Sau poate contează. Într-un loc pe care credeam că-l știu. El cu siguranţă mă știa pe mine, căci e un lac pe care l-am dominat partide la rând. O locaţie unde nu mai puteam avea surprize. Am avut.

Am căutat șalăul și-am făcut-o corect. Am folosit fire nefiresc de subţiri, gume vrute și nevrute lestate fin și barbar (pescuiam pe apă de 6-9 metri). Să spun oare și ce sonar am avut? Mi-e rușine. Hai fie…unul de nivel mondial.

Nu am fost leneș. Am căutat peștii toată ziua și-am ancorat în zeci de locuri frumoase și urâte, locuri în care nu aș fi pescuit în alte circumstanţe. Am pescuit totul, de la agăţături groaznice la platouri plictisitoare. Nu are rost s-o mai lungesc – n-am prins nimic. ?

Singurii pești din ziua respectivă, doi la număr, s-au prins insistând mecanic șase ore pe același loc. Scuzaţi-mă, dar eu așa ceva nu pot să fac. Nu așa văd pescuitul. Mai bine că nu am prins!

Indiferent că prind sau nu într-o partidă – fac o analiză. Ce-am făcut bine? Ce-aș fi putut îmbunătăţi? Unde am greșit? În pescuit sunt masochist. Întotdeauna am învăţat mai mult din partidele în care am prins greu sau deloc decât din cele în care am dat recital. Asta e faţeta politic corectă.

În subconștientul pescăresc lucrurile decurg altfel. Când am o partidă în care nu prind, în primele trei ore sunt agitat. Nimic nu-mi pică bine. Mâncarea n-are gust, n-am chef de vorbă și transpir regrete. Dacă pescuiam pe apă mai mică sau mai adâncă, dacă dădeam cu mai mare sau cu mai mic, dacă ajungeam mai devreme pe baltă…era altceva! ?

La patru ore de la experienţa neplăcută probabil mă forţez s-adorm. Într-un final reușesc, dar mă trezesc invariabil o dată sau de două ori dând contră zdravăn. În somn. Cât pentru toate trăsăturile absente din ziua respectivă! Verific integritatea corporalã a soţiei.

La cinci ore distanţă mă-nvăluie o oboseală cruntă. Cedez și-adorm. A doua zi nu sunt mahmur. Eșecul nu mai doare. Sunt bine și sunt gata să o iau de la capăt.

Eu când eram băiet cutreieram pe ape. Și trăiam pescuitul atât de intens încât mă ofticam când prindeau alţii. Îl trăiam prost. Parcă prindeau peștii mei. Ca și cum „peștii mei” există…

Azi sunt mai bun. Și pe apă și dincolo de lansetă. Oricine ai fi, azi mă bucur că ai prins tu!

Era să uit ceva…Dacă nu aţi prins să nu vă ascundeţi după superstiţii! Eu când nu prind nu sunt superstiţios.

PS1 Nu mai merg la pescuit sâmbăta, în sărbătorile legale, când e lună plină, când e solunarul prost, când uit ceva acasă, când îmi taie calea vreo felină, când îmi zice soacra baftă la pește (se întâmplă de fiecare dată!!!).?

PS2 Aștept miștourile pe adresa redacţiei ?

Tresărirea nefirească a firului e urmată aproape instantaneu de un şoc ce-ţi scutură mâna dreaptă spulberând îndoielile legate de te miri ce iluzie optică. Următorul lanseu confirmă faptul că te afli pe teren minat. Atacul venit pe cădere arată exact cât de volatilă e situaţia în preajma substratului. Eşti cocoţat pe un munte de şalăi şi prinzi peşte după peşte. Sunt momente în pescuit când pur şi simplu ştii că ai tras lozul câștigător.

Dar în pescuit nu e destul să te afli deasupra șalăilor. Condiţia necesară și suficientă pentru a simţi ţacul ăla după care alergi de nebun e să fii atent la detalii. Ele sunt cele care fac diferenţa între o partidă reuşită şi o simplă ieşire în natură. Nu că aş avea ceva cu iubitorii de natură, dar stimulii la care apelăm pentru a zgândări receptorii şalăilor trebuie să aibă o ţintă precisă. Ce vrem să obţinem din partea răpitorului: un atac de hrănire sau o reacţie instinctivă?

În cazul atacului de hrănire peştele inhalează năluca fiind mânat preponderent de foame. Pentru a obţine un astfel de atac vom folosi, din punct de vedere cromatic, năluci cât mai apropiate de peştii pradă. Vibraţii așijderea – cât să zici „ei lasă” ?. Cum altfel se explică șalăii prinși la năluci care „nu fac nimic” (nu vibrează)? Sau șalăii (la plural) prinși cu jigul gol. Sunt vulpoi bătrâni printre voi care zâmbesc acum. Au păţit-o.

Mizăm pe tehnici de fineţe, fire subţiri (eventual fluorocarbon) şi gramaje mici, dându-i timp răpitorului să analizeze potenţiala pradă. E simplu: imităm un peştişor muribund. Complicat e să-l faci pe Lucioperca să te creadă.

Pentru a obţine un atac instinctiv apelăm la gramaje mari, culori aprinse, vibraţii şi năluci agresive ce dezlocuie mult. Nu te grăbi să strigi evrika, căci foamea și instinctul se întretaie și se amestecă într-atât încât nu o să știm niciodată care dintre ele gâdilă mai abitir cerebelul șalăiesc. Nu-ţi bate capul cu asta și zi mersi că ţi-a tras!

Nu există pescar de şalău care să nu aibă o culoare preferată. Sunt unii care pot să jure că şalăul se prinde doar la verde glitter sau la perlă cu spate negru, coadă argintie şi puţin…foooooarte puţin (!), roşu pe burtă ?.

Sigur că, pe o apă limpede cristal, culoarea are un rol important dar, într-un top trei al importanţei în pescuitul şalăului, o plasez pe ultima poziţie. Pe primul loc e localizarea. Cu ea începe și (uneori) se termină totul. Pe doi e căderea. Sunt secundele alea neînsemnate pentru tine în care năluca planează în căutarea substratului. De multe ori nu va ajunge la destinaţie. Pentru șalău secundele alea sunt preludiul unui prânz săţios, de nerefuzat. Pornirile ancestrale nu se discută – doar suntem pescari, nu?

Nu există niciun lucru mai de preţ în pescuitul vărgaţilor decât căderea. Restul sunt detalii ?. Jucaţi-vă cu ea și experimentaţi. Lăsaţi-i pe ei să vă spună ce le place și ce nu. Pescuiţi inteligent și încercaţi mereu să fiţi deasupra șalăilor!