9 Lucruri despre paraziţii peștilor
Când un parazit întâlnește o gazdă, sentimentele sunt împărţite. Depinde prin ochii cui privești problema. Pentru primul e iubire la prima vedere, iar pentru gazdă e dragoste cu forţa. În funcţie de istoricul relaţiei parazit-gazdă, există mai multe forme de parazitism.
Parazitismul tânăr e ăla în care parazitul și gazda au o relaţie de dată recentă. N-au ani buni de „cuplu” în spate, încă se tatonează. De obicei, tipul ăsta de relaţie parazitară se termină prost – parazitul e atât de lacom încât își omoară gazda. E ca-n politică: fiţi siguri că și politicienii de afară fură, dar nu atât de mult încât să-și omoare poporul, așa cum fac ai noștri.
Relaţiile sedimentate (în ani de zile) de parazitism sunt alea în care parazitul și gazda găsesc o formă de coabitare, pe termen scurt sau lung. Parazitul ăsta e mai deștept. Nu-și omoară gazda. Vrea să sugă și mâine.
După localizare, paraziţii se împart în ectoparaziţi (se fixează pe corpul peștilor) și endoparaziţi (se fixează în interiorul gazdei). Ceva mai expuși la paraziţii externi sunt peștii ce petrec mult timp în preajma substratului sau peștii mai puţin activi (din diverse motive: reproducere, iernare etc.). De endoparaziţi niciun pește nu e ferit, cu un plus de risc în cazul răpitorilor.
Cei mai întâlniţi paraziţi externi, la noi, sunt cei din familia Argulidae (cel mai des Argulus foliaceus, numit impropriu „păduche al apelor”) și viermii din Subclasa Hirudinea (mai popular – lipitorile). Din păcate pentru peștii noștri, multe ape românești sunt infestate cu Argulus foliaceus și nicio specie autohtonă nu scapă neparazitată.
Peștii inactivi – crapul abia ieșit din iarnă, știuca mârâită, șalăul pretenţios, avatul de primăvară – sunt doar câteva exemple de ţinte perfecte pentru lipitorile apelor noastre. Ectoparaziţii ăștia sunt periculoși pentru peștii aflaţi în stadiile mici și mai puţin pentru adulţii sănătoși. Asta nu înseamnă că nu pot fi, la rândul lor, purtători și transmiţători de paraziţi sangvini (din genurile Trypanosoma, Trypanoplasma, Haemogregarina etc.).
Vreo trei sau patru endoparaziţi au reușit să sperie naţiunea. Unul e Eustrongylides excisus (cunoscut poporal drept „viermele sârmă”) – parazitează frecvent șalăul și bibanul, dar și alte specii. Peștii dunăreni, inclusiv deltaici, sunt plini de așa ceva. Cu greu găsești un șalău neparazitat.
Altul e Diphyllobothrium latum. Ăsta a speriat cu precădere sud-estul ţării. Larvele lui se pot găsi în gonadele (icrele) știucii. Trebuie să recunosc – e preferatul meu. Poate așa ajunge și știuca să depună icrele liniștită! Dacă ai norocul să guști din fructul interzis, te-alegi c-un parazit intern mai lung decât un somn de Ebro.
Al treilea e Ligula intestinalis. Paraziteazã cu precãdere ciprinide şi, în ultimii ani, a călătorit mult. E peste tot prin ţară, din Belișul ardelean și pânã-n Deltã. Babuşca şi cleanul de Beliş ştiu despre ce vorbesc.
Al patrulea nu vi-l mai zic. Vreau să rămână și oleacă de suspans…. ?
Articolul ăsta e ori pledoarie pentru prinde și eliberează, ori ghidul consumatorului informat…cum vrei s-o iei. În orice caz, dacă mai este vreunul printre voi care n-o știe: indiferent ce paraziţi au peștii tăi, prin congelare (bună!) sau preparare termică (bună!) scapi nevătămat. Mujdeiul și lămâia sunt obligatorii!
P.S.1 Vă puteţi abona la newsletter-ul totpescuit.ro Aici (în partea de jos a paginii). Dacă vă place blogul meu spuneţi-le și prietenilor voștri despre el.
P.S. 2 În poza cu prim-plan ochi e Argulus foliaceus parazitând Biban (Perca fluviatilis), iar în poza cu prim-plan lipitori e Cystobranchus respirans parazitând Avat (Aspius aspius).