Postări etichetate ‘biban’

Prima copcă

Nu știi niciodată când începe pescuitul la copcă. Nici când se termină. Anul ăsta am crezut că pescuitul la copcă nu va începe deloc. Din punct de vedere meteorologic trăim vremuri ciudate. Iarna asta nu mi-a pornit deloc centrala termică. Cred că m-am branșat la încălzirea globală…😊

Eu nu mă gândesc la copcă dacă gheaţa are sub zece centimetri. Hai că nu refuz nici nouă centimetri cinstiţi (de gheaţă perfectă), dar sub grosimea asta zic pas. Sunt tată, îmi iubesc nevasta și vă zic sincer că în ultimul timp mi-am luat multe scule de calitate de care nu vreau să mă despart prematur.

Știu că cele mai bune momente pentru pescuitul la copcă sunt prima și ultima gheaţă. Începutul și sfârșitul sezonului. Le-am pescuit când eram teribilist și știu cum e. Peștii sunt mult mai ușor de prins atunci, dar mă abţin (cu greu, dar o fac).

Când gheaţa e suficient de groasă încep să gândesc vertical. Eu și la copcă dau tot cu momeli artificiale. Unele le iau din comerţ (oferta de la noi e dezastruoasă), dar cel mai adesea folosesc dandinete și mormâști făcute de indivizi dubioși, cu mâini pricepute. Cu greu am reușit să intru în lumea subterană a dandinetelor bune. E mai ușor să faci rost de o substanţă interzisă decât de o nălucă ce evoluează perfect pe verticală.😊

Cele mai bune năluci pentru orice fel de răpitor acoperit cu gheaţă sunt cele care evoluează special. Nălucile pe care le numesc eu „speciale” sunt alea care (atunci când sunt jucate) pleacă mult în lateralul copcii și pe revenire evoluează eratic, cu schimbări neașteptate de direcţie.

Pescuitul adevărat la copcă începe de la cincizeci de copci în sus. Nu stau mai mult de cinci minute la o copcă. Poate nici atât. Dacă nu îmi trage, trec la următoarea. E bine să știi unde sunt structurile ( gropi, agăţături etc.) din lacul pe care pescuiești și să-ţi iei repere încă din timpul sezonului. Eu așa fac. Sunt însă deschis la minte, căci nu întotdeauna peștele stă iarna pe structură. De multe ori l-am găsit aiurea. Ca să dai de el trebuie să te miști și să faci găuri. Multe.

E musai să te miști mult și des pentru că raza ta de acţiune e mică. Puterea de atracţie a nălucii tale e la fel de mică. Chiar dacă gaura aia cu diametrul de douăzeci îţi impune limite greu de digerat, fii creativ! Bibanii sunt colerici. Eu încep întotdeauna pescuitul lor cu o prezentare corespunzătoare.

Plasez năluca la două degete de substrat și o salt agresiv 20-30 de centimetri. Urmează o pauză de câteva secunde și repet figura. Dacă este vreun biban coleric prin zonă îl prind la prima mână. Dacă nu l-am luat în câteva minute, schimb copca.

Când dau de ei, am o singură preocupare – stimularea concurenţei între indivizi. Ăsta e cel mai important lucru de ţinut minte când pescuiești la biban, pe gheaţă sau nu. Când peștii nu mai reacţionează la agresivitate, schimb registrul. Joc năluca mai lent și o prezint pe toate palierele de adâncime. Pentru un plus de savoare, aditivez întotdeauna mormâșca / dandineta cu larve și atractant.

Am fost la prima copcă. Să-i zicem copca de încălzire. Într-una din zile merg la șalău. Acolo e altă mâncare de pește. Despre care o să vă scriu luni.

Vă puteţi abona la newsletter-ul totpescuit.ro Aici (în partea de jos a paginii). Dacă vă place blogul meu spuneţi-le și prietenilor voștri despre el.

Cum să faci poza perfectă

Suntem pescari. Știm cu toţii că pasiunea asta e musai să fie imortalizată. Din vanitate, obișnuinţă, din drag de pești sau grijă de posteritate. Poze cu pești sunt la tot pasul. Mai mari, mai mici, mai în sânge sau mai bine făcute, tot poze sunt. Ai prins un pește și vrei să-i faci poza perfectă? Ascultă-mă bine!

N-o să-ţi vorbesc astăzi despre lumină naturală, încadrare și alte chichiţe fotografice. Îţi scriu simplu, ca de la pescar la pescar.

Mă uitam într-una din zile pe net. Văd o poză cu un pește imens. În fundal, un pescar mititel zâmbește forţat. Pesemne că știe ceva ce noi nu știm. Sau tocmai a făcut o întindere. Are să ne arate mai multe fotografii. Toate la fel. Peștele mare, împins spre aparatul foto, el schimonosit. Nu știu de câte ori a șters de mucus obiectivul camerei. Nici dacă e sponsorizat de fastum gel. La hashtag-uri nu era trecut. În fine, mi-a dat de gândit…

Ai prins un pește mic? Nu-i nimic! Pe praful ăsta, e bine că l-ai prins și pe ăla!

Dacă vrei să pară mare trebuie să te întinzi. Mult. Cu cât ești mai lung în braţe cu atât iese mai bine poza! Dacă ești ghinionist ca mine și nu ai braţele suficient de lungi ţi se trage de la părinţi. Știu pe cineva care poate remedia problema noastră genetică.

Tipul e rezident la Medicină. În timpul liber construiește lansete și mi-a zis că ne poate pune o prelungire de carbon pe membrele superioare. Se laudă că operaţia e minim invazivă. Dacă n-ai încredere, poţi să aduci carbonul de-acasă. Lucrează și cu materialul clientului. Cred c-o să apelez la el. Așa o să pot și eu să fac poze reușite. Hmm, numai să nu mă prindă vreo furtună…la naiba – nu riști, nu câștigi! Doar v-am zis că sunt pescar extrem, nu?!

Ar mai fi o variantă…un selfie stick pescăresc. Se agaţă peștele de băţ și se ţine cât mai departe de pescar. Pentru o poză reușită, recomand să nu fie mai scurt de trei metri. Nu vreau să par vulgar, dar prea lung nu există. Gândiţi-vă la asta ca idee de afacere! Când porniţi producţia, vreau cotă parte!

Lumea e mare și am trăit să văd și erori de împingere. S-au întâmplat chiar și la case alese. Pești împinși în lateral…niște amatori! Din experienţa mea, împinsul în lateral (stânga sau dreapta) nu îmbunătăţește efectul artistic. Nu recomand!

Ai prins un pește mare? Unde??? 😊

În cazul ăsta, nu te lăcomi. Grandomania pescărească nu dă bine. Nici în poze, nici pe apă. Trebuie împins puţin în faţă, nu zic nu, dar nu mult…cât să zici „ei lasă”. Cu timpul, vei învăţa exact când și cât să împingi. E o chestiune ce ţine de experienţă… 😊

Un capitol aparte e fotografia de interior. Se practică și cu pești mici și cu mari. Dacă te pozezi în casă cu un pește mic, partea bună e că apar în fotografie și alte elemente ce pot lua prim-planul. O răpire din Serai, o gresie montată la boloboc, niște chiloţi uitaţi pe etajeră – înţelegi unde bat…Scapi de criticile legate de dimensiunea peștelui!

Un alt avantaj al fotografiei de interior e că te scapă de inhibiţii. Parcă altfel e când pozezi la bustul gol…Te simţi în largul tău, te simţi acasă și vrei să ne-o arăţi și nouă. Peștele e deja în plus. Ești doar tu și aparatul foto. Dacă pui și puţină muzică s-ar putea să te simţi ca la o ședinţă foto Sports Illustrated 2018…

Până data viitoare vă las cu imaginea asta în minte și vă spun că vă puteţi abona la newsletter-ul totpescuit.ro Aici (în partea de jos a paginii). Dacă vă place blogul meu spuneţi-le și prietenilor voștri despre el.

Atacul spune multe

Văd încă mulţi pescari pe malurile apelor ce pescuiesc la întâmplare. Nu sondează apa, nu caută peștele, nu sunt atenţi la semnalele pe care peștii le dau (direct sau indirect). Mintea lor staţionează. A nu se confunda cu pescuitul staţionar! Indiferent de stilul pe care îl practici, la nivel mental trebuie să fii dinamic. Fiecare atac pe care îl ai spune ceva.

În funcţie de factorul declanșator, atacul poate fi unul determinat de hrănire, teritorialitate, concurenţă, curiozitate și neofobie. Plus combinaţii ale lor.

Atacul de hrănire e hotărât. Peștele știe exact ce are de gând și, dacă nu te simte la celălalt capăt al firului, s-ar putea să ţină năluca între fălci mai mult decât te-ai fi putut aștepta. Sunt unele situaţii în care poţi să-i dai și fir…Din poziţia asta nu ai voie să ratezi.

Atacul de teritorialitate se împarte în două. Una e teritorialitatea din perioada de reproducere și alta e teritorialitatea de zi cu zi. Atacul din perioada de reproducere (vorbim despre șalău, somn, snakehead și cocoș de munte 😊) e mai scurt decât cel de hrănire, dar e brutal.

E ăla care te face să te întrebi ce te-a lovit (?). Și dacă vrei să crezi că ţi s-a părut, nu te lasă ţiuitul inelelor de pe lansetă…E periculos pentru matisaj și pentru cardiaci. Nu mai este mult și vom avea parte de el. Pe cât e de agresiv, pe atât trece de repede. Dacă nu ești atent, e ușor să ratezi.

Teritorialitatea de zi cu zi e bună pentru pescar. Și peștii sunt ca oamenii. Mai mult sau mai puţin temperamentali. Mie îmi plac ăia colerici și mă feresc cât pot de melancolici. Partea proastă e că iarna mai toţi solzoșii sunt melancolici.

Teritorialitatea unui pește crește direct proporţional cu dimensiunea. Aţi dat vreodată peste un banc de șalăi de șase kilograme? Dacă da…UNDE?!? 😊 Nivelul ăsta diferit de agresivitate naturală se traduce prin atacuri de toate felurile. De la alea fine ca o părere până la cele care te-au făcut să te apuci de pescuit la răpitori.

Concurenţa e cel mai bun lucru care ţi se poate întâmpla în pescuit! Apare atunci când mai mulţi pești vor să mănânce același lucru. Cu cât sunt mai mulţi solzoși interesaţi de năluca ta, cu atât mai bine. Ca pescar trebuie să fii mereu în căutarea concurenţei. Când ai atac/atacuri la primele lanseuri sunt șanse mari s-o fi găsit, dar nu uita că trebuie întreţinută! Atacul specific vine repede și e clar, hotărât.

Curiozitatea și neofobia gâdilă cam aceeași receptori de pește răpitor. Asta îl face să fie vulnerabil la cele mai diverse (uneori stupide) stiluri de recuperare și năluci. Condiţia necesară și suficientă pentru a avea parte de un astfel de atac e să le arăţi ceva nou / diferit / nemaivăzut. Atacul ăsta e foarte clar și surprinzător pentru ambele părţi. Lui (peștelui) nu-i vine să creadă ce-a văzut, iar ţie nu-ţi vine să crezi că „ţi-a dat” (tras). Mai multe pe subiectul ăsta poţi citi AICI.

Dacă un atac spune multe, două atacuri spun totul. Când ai reușit să provoci două trăsături nimic nu mai e o întâmplare. Nu mai ești pe drumul cel bun. Ești călare pe el. Pune-ţi mintea la contribuţie și descoperă tiparul comportamental din ziua respectivă. Ai primit două indicii esenţiale.

În articolul ăsta n-am vrut să te iau de sus, nici să te mustru, nici să te judec. Am vrut doar să te pun pe gânduri. Să te fac să gândești pescuitul. Dacă nu-l gândeai deja.

Dacă îţi place totpescuit.ro și vrei să afli primul noutăţile de pe site te poţi abona AICI (în partea de jos a paginii)

Eu pescuiesc extrem

Afară e minus, dar nu destul încât să poţi ieși la copcă. Numai în piele de pescar să nu fii. Dacă nu știi ce simte un leu în cușcă, înseamnă că n-ai cunoscut un pescar pedepsit de frig la repaus. Chiar dacă e una atipică, tot iarnă se cheamă.

Toate studiile serioase de specialitate arată că la jumătatea lunii ianuarie nivelul de testosteron pescăresc ajunge la cota normală de iarnă. 😊 Pe net și nu numai, trăim vremuri interesante.

Pe acalmia asta pescărească mi-am dat seama de un lucru: eu pescuiesc extrem! Să vă explic de ce…

Numai Dumnezeu știe cum de nu m-am lăsat de pescuit. Mă încăpăţânez an de an să îmi trăiesc pasiunea chiar și atunci când frizez ridicolul.

Eu pescuiesc extrem pentru că-n fiecare an îmi număr apele rămase. Acolo nu – că a secat, acolo nu – că au trecut electricienii, acolo nu – că s-a plăsuit cu patos anul ăsta…Am ape care suferă și multe ape dragi pe care le-am pierdut pe drum. Extrem!

An de an îmi moare căte-un lac. Minim unul. Abia a început 2018 și deja l-am pierdut pe primul. S-ar putea să nu fiu singurul pescar îndoliat. Nu că ar conta, dar al meu a pierit în judeţul Sibiu. Îi zice Săcel. Al tău unde a murit?

Eu pescuiesc extrem pentru că am partide în care pescuiesc pentru o singură trăsătură. Aș fi absurd să cer mai mult când știu câţi pești au mai rămas în multe locuri. Îi știu pe nume. Pe toţi. Extrem!

Eu pescuiesc extrem pentru că trebuie să fiu mereu primul pe loc. E ca la păstrăv. Primul ia totul. Cu atât mai mult astăzi, când totul e puţin. Extrem!

Eu pescuiesc extrem pentru că pescuiesc din ce în ce mai mult virtual. Nu sunt melancolic din fire, dar caut uneori pescuitul ăla de la începuturi. Ăla care m-a făcut pescar. Și nu-l mai găsesc decât în amintiri. În amintirile mele cu miros de pește. Extrem!

Eu pescuiesc extrem pentru că ajung în zone din ce în ce mai sălbatice. Escaladez pereţi verticali și mă strecor prin boscheţi. Îmi descopăr valenţe nebănuite. Toate pentru ultimul pește. Extrem!

Eu pescuiesc extrem pentru că merg prea departe. La început, când se putea, pescuiam aproape de casă. Apoi la 50-60 de kilometri. Azi pescuiesc și la 150 de kilometri de casă. O fac de nevoie. Pierd patru ore pe drum. Extrem!

Eu pescuiesc extrem pentru că întotdeauna cumpăr mult atunci când pescuiesc puţin. Și prost. Am ajuns să am cele mai bune scule de pescuit din viaţă pe când s-au terminat peștii. Poftim pescuit extrem!

Nu vreau să dau la pește spadă sau la ton. Nu vreau să văd tarponii de mangrove. M-am săturat să pescuiesc extrem. Vreau să o fac normal. Să văd cum e.

Ceva mă face să cred că nu doar eu pescuiesc extrem în ţară. Vina noastră e că suntem români și că trăim un pescuit de subzistenţă. De azi pe mâine.

Voi pescuiţi extrem?

PS Nu luaţi în considerare zâmbetul din poze. E de complezenţă. Am avut o singură trăsătură. 😊

Dacă îţi place totpescuit.ro și vrei să afli primul noutăţile de pe site te poţi abona Aici (în partea de jos a paginii)

Cum dau pescarii Like

Poate îţi bei cafeaua de dimineaţă, poate ești plictisit la muncă sau poate doar te plimbi pe net. Poate că tocmai ai primit sau ai dat un like.

După mine, like-ul ăsta e simplu și complicat deopotrivă. Îl iubești și îl urăști în devălmășie. Eu de când am cunoscut like-ul nu mai dorm bine noaptea. Mă tot gândesc ce sinapse trebuie să se-aprindă în mintea unui pescar pentru ca like-ul să existe sau nu. Uite cum văd eu like-urile pescărești.

În funcţie de zona geografică din care provine, like-ul se dă și se primește diferit. Mai greu, mai ușor, mai cu regrete, mai cu accent sau fără…În fine, oricum îl dai, tot la Mioriţa ajungi. Doar suntem pescari mioritici.

O să-ncep cu pescarul ardelean. Mușchii feţei schiţează o grimasă. Mâna e încleștată pe mouse. Aproape că transpiră…să-l dea, să nu-l dea?! Like-ul ardelenesc trebuie preţuit, molcom cumpănit și meritat.

Poate că nu știţi că în Ardeal like-urile se dau pe cartelă…Ca pescar, le primești lunea dimineaţa și trebuie să te ţină toată săptamâna. Nu-ţi permiţi să le irosești. Doar le dai de la tine, nu?!? Cine trece de treizeci de like-uri pe un grup ardelenesc de pescari ori e admin-ul grupului, ori e din familie numeroasă, ori vinde ţuică de prune la juma’ de preţ.

Cum să nu-l preţuiesc mai mult decât pe-un like obișnuit, când știu cât de complex e like-ul ardelenesc?! Știu, sunt subiectiv…dar nu mă pot abţine. Sunt de-ai mei. 😊

Pescarul moldovean, așa lovit de plasă cum e, dacă are un like îl rupe în două și-ţi dă și ţie jumătate. E sufletist. Îl dă cu dragă inimă și-mi place să cred că mai și citește oleacă. Doar nu degeaba e consătean cu atâţia clasici literaţi. Dacă ai norocul să dai peste o pescăriţă moldoveancă e și mai și! Intervine instinctul matern și te umple de like-uri. Îţi dă cât nu poţi duce. (Parcă ar ști că sunt pe jumătate moldovean. 😊)

Pescarul muntean e atent la tot ce mișcă în domeniu. E iute la like, dar îl dă în cunoștinţă de cauză. Să dăm șalăului ce-i al șalăului. Nu degeaba jigul s-a născut acolo. Fratele muntean nu stă la discuţii când vine vorba de like-uri. Discută cu tine după ce ţi-l dă, că e slobod la gură și miștocar de felul lui. Mulţi pescari, multe like-uri. E loc pe gârlă pentru toată lumea. Baboi să fie.

Fac abstracţie de regiunea geografică doar când vorbesc despre EL – primul like. Primul like e cel mai greu de dat. Și de primit. Dar e singurul pe care te poţi baza cu-adevărat. Cine l-a dat a făcut-o cu intenţie și fără regrete.

Nu și fără frică…Mie unul când dau un prim like mi-e frică. Mi-e frică să nu rămână singur! Nu e nimic mai trist pe lume decât un like rămas singur…Nu o dată mi s-a întâmplat să trec și eu pe lângă un astfel de like. Se văita, se cerea înapoi…mi se rupea sufletul să-l văd așa! Dar n-am avut ce-i face. L-am lăsat să-și trăiască destinul. După tată sunt ardelean. 😊

Like-ul pescăresc e trofeul absurd al zilelor noastre. Trataţi-l ca atare. Mie îmi plac trofeele cu solzi.

Dacă îţi place totpescuit.ro și vrei să afli primul noutăţile de pe site te poţi abona Aici (în partea de jos a paginii)