Se spune că e o strânsă legătură între miros și amintiri. Dacă e așa, atunci amintirile mele au miros de pește. Aveam doar trei sau patru ani când tata a început să mă poarte cu el pe ape. Ne cocoţam amândoi pe bicicleta lui rusească, neagră. Îmi era frică. Mâinile îmi erau încleștate pe ghidon. Trăiam un mix ciudat de frică, amestecată cu nerăbdare și durere. De posterior. Mai ales când intram pe macadam. Încă mai cred că bicicleta aia nu mă suporta. Nici eu pe ea.

Ajungeam întotdeauna dimineaţa devreme. Nu-mi amintesc decât sunetul ritmic al pedalelor, vântul de pe faţă și mirosul ceţii. Aveam un loc al nostru pe care-l vizitam mereu. În locul ăla, Mureșul trecea prin niște ţevi imense de beton. Pescuiam în aval de ele și prindeam de toate, de la obleţi până la somni. Nu mulţi, nici mari. Dar nu conta.

Primul meu pește nu a fost chiar pește. A fost o trăsătură ratată. Priveam de ceva vreme, hipnotizat, un vârf de undiţă lansată la fund, cu râmă. Trăsătura m-a surprins. Nici acum nu știu ce a fost. Știu doar că nu am contrat la timp. Poate de-aia dau astăzi contre și în somn.

În concedii, pescuiam în Moldova, pe râuri de munte. La început, o făceam cu băţ din alun și cu aţă. Prindeam boișteni și păstrăvi. Îmi plăcea mult. Mai târziu, copiii din satul bunicii mă așteptau și întrebau de mine. Ştiau că le duc nailon și cârlige. Nu se prea găseau pe atunci.

Un pescar adevărat nu are măsură, iar noi eram doi. Mergeam des la pescuit, dar mama nu ne-a oprit niciodată. Am fost norocoși. Am mers cu tata pe bicicleta antipatică până am rupt-o. Pesemne că ceva se schimbase. Tata era la fel, eu crescusem.

Pe Mureș prindeam mrene în martie, cleni în august, șalăi în septembrie și știucă în noiembrie. Îmi făcusem un calendar pe care îl rotunjeam an de an. Știu că așteptam toamna să mergem pe baltă, la știucă. Aveam cărări prin stuf care ne duceau la locurile noastre. La început căutam știuca la plută, cu pește. Când dispărea câte-o plută, îmi bătea inima să-mi sară din piept. Și număram…întotdeauna până la opt. Apoi am descoperit rotativa. Musai numărul trei.

Multe s-au schimbat de atunci. S-a schimbat puţin și pasiunea aia curată de la început. Nu mult. Încă nu pot să dorm înaintea unei partide de pescuit. De multe ori mă trezesc fără ceas. Nu știu dacă i-am mulţumit vreodată tatei că m-a luat cu el pe ape atât cât să mă fac pescar. Dar cred că știe.

Acum am eu un fiu. Are un an și opt luni, dar pricepe. „MU” e mulineta și „PE” e peștele. Mă-ntreabă mereu de ele. Mulinează ca un expert și, din când în când, se oprește tacticos și verifică frâna. Am observat că niciodată nu-i reglată pe gustul lui. După ce o reglează cum trebuie, îmi aruncã o privire serioasã. Vrea să știe dacă am băgat la cap.

Nu i-am zis încă, dar într-o zi o s-o luăm pe „MU” și-o să mergem la „PE”. Tare aș vrea să pescuiască. Nu pentru mine. Pentru el.

P.S. Vă puteţi abona la newsletter-ul totpescuit.ro Aici (în partea de jos a paginii). Dacă vă place blogul meu spuneţi-le și prietenilor voștri despre el.

Nu știu alţii cum sunt, dar eu am început să am capacităţi extrasenzoriale. De anul ăsta. Ca s-o spun pe șleau, când mă uit pe gaura copcii văd viitorul. Iarna asta m-am uitat de câteva ori. Ce-am văzut nu e frumos deloc.

Hai să începem cu partea economică. Concurenţa bună e atunci când cineva face un lucru bun și prin asta te ambiţionează sau te obligă să faci și tu la fel. Concurenţa rea, ca să nu-i zic proastă, e același lucru, dar în sens invers. Trage unul o căruţă spre groapă și tu te ambiţionezi să cazi înăuntru înaintea lui. Acum să definim părţile.

Statul sunt ei. Funcţionarii ăia vremelnici care semnează sau nu semnează o hârtie. Și asociaţia aia mamut (AGVPS), care nu se știe exact ce statut juridic are, dar care se comportă tot ca statul. Deci o s-o încadrăm la stat.

Privaţii sunt patronii de baltă. Le spun așa pentru că aia e trăsătura lor definitorie. Sunt de baltă. Momentul preferat al anului – toamna târziu, când se plăsuiește. Culoarea preferată – argintiu, ca solzul de „fitofag”. Scop în viaţă – profit maxim, fără investiţii.

Tragedia pescuitului românesc e că statul și privaţii trag la aceeași căruţă. Și o trag spre groapă. Asta numesc eu un parteneriat public-privat. Parteneriatul ăsta public-privat ne omoară toţi peștii. Cu zile.

Azi mai avem câţiva. Ce facem cu ei? Partea bună e că peștii ăștia care au mai rămas sunt aleși pe sprânceană. Au trecut prin selecţii naturale și artificiale. Au material genetic ireproșabil. Trebuie lăsaţi să se reproducă. Statul și privatul trebuie să le garanteze asta! Statul trebuie s-o facă prin prohibiţie la timp și pe bune. Și prin prezenţă pe apă. Privatul să-și ia un inginer piscicol bun.

După reproducere, trebuie să avem grijă ca peștii să nu dispară. Statul și privatul trebuie să garanteze asta! Statul, AGVPS-ist sau nu, o poate face tot prin prezenţă pe apă. S-o facă! Privatul să nu mai plăsuiască la fel ca un braconier ordinar.

Există în ambele medii și oameni de calitate (puţini!), dar schimbarea nu va veni de la ei. Schimbarea trebuie să vină de la pescărime. Când o să avem conștiinţă colectivă și n-o să ne mai mulţumim cu puţin, o să se schimbe ceva în pescuit (și-n rest). Iar acum nu ne mulţumim cu puţin. Ne mulţumim cu nimic.

Când am zis că începem cu partea economică am minţit. Doar despre partea economică e vorba. Tu plătești ca să pescuiești pe apele publice și private, iar în schimbul banilor, ei trebuie să-ţi garanteze că ai șanse să întâlnești peștele. Statul și privaţii trebuie trataţi ca niște furnizori. În cazul nostru pescăresc, sunt niște furnizori de potenţială plăcere. Trebuie trași de mânecă. De toţi banii. Vezi că nu avem nici gaz, nici curent, iar facturile sunt toate plătite. Ce ai de gând să faci în legătură cu asta?

P.S.1 Eu anul ăsta nu mai merg pe lacuri private unde se plăsuiește dement. Și-o să scriu despre ele. Să le știe lumea. Permisul o să mi-l fac la un AGVPS care mișcă un deget și-mi arată că nu e mort. Dacă nu găsesc niciunul, merg doar pe Dunăre sau mă las de pescuit. Vai de lansetele mele!

P.S.2 Vă puteţi abona la newsletter-ul totpescuit.ro Aici (în partea de jos a paginii). Dacă vă place blogul meu spuneţi-le și prietenilor voștri despre el.

Pe când mă puneam eu, plin de inspiraţie, să scriu un text atât de tehnic încât să mă urască o droaie de pescari secretoși mă lovește un Breaking News pe surse, direct de la sursă. Pescarii sportivi nu mai au voie să plece cu știucă din Deltă. În 2018 e prinde și eliberează obligatoriu.

Nu știu dacă aţi observat, dar două lucruri revin ciclic în viaţa acestui popor – peștele și interdicţiile. Înainte de 1989 era unu’ care ne dădea pește cu forţa, acum sunt unii care ni-l iau. Tot cu forţa. Bag seama că suntem atât de proști încât trebuie să vină unul din când în când să ne aprindă lumina, că stăm pe întuneric.

De un secol și jumătate ne batem cu formele fără fond. Azi a venit rândul pescuitului. Se ia o idee bună, nobilă, frumoasă – teoria „prinde și eliberează” – și se introduce cu forţa. Nu mi-a plăcut niciodată fanatismul, iar măsura asta denotă ori fanatism, ori interese obscure. Că bază reală nu are.

Sunt convins că s-au făcut studii elaborate și s-a ajuns la concluzia că sacoșa cinstită dăunează grav Deltei. Nu le cred! Cred că plăsuirea necontrolată, curentul electric și întârzierea anuală (cu iz penal) a prohibiţiei omoară știuca din Delta noastră. Spun că e a „noastră” pentru că e. Chiar așa concesionată cum e, nu știu să fie luată pe persoană fizică și nici primită moștenire de la vreo mătușă răposată. E, în egală măsură, a mea, a fanaticilor și a celor dintre noi care n-au văzut-o niciodată.

Știi ce e culmea? Pe mine unul a început să mă enerveze catch & release – ul fanatic. Am trăit s-o văd și pe asta – să nu fie destul că respecţi legea!…Sunt mulţi cei cărora le e frică sau rușine să spună public, pe net sau nu, că mănâncă un pește prins de ei. Că vezi Doamne, deranjează…și sunt alţii care îţi bat obrazul că nu i-ai dat drumul. Așa ceva nu e normal. Mie nu mi-e frică, nici rușine, să spun că mănânc pește prins de mine. Și-o voi face în continuare. Legal.

Conceptul de prinde și eliberează are două componente: una legală și una morală. Aia legală o știţi – fără pești subdimensionaţi și maxim 5 kilograme de pește pe zi (sau un singur exemplar ce depășește 5 kg). E mult 5 kilograme? Posibil – putem discuta. Ăsta e catch & release-ul legal, obligatoriu pentru toţi. Nu se negociază.

Partea morală a conceptului e între tine și pește. Ţine de conștiinţă, e ceva intim. Nu se pune pe tarabă și nu te lauzi cu așa ceva! O faci firesc. Ai o apă dragă și eliberezi mai mult decât îţi impune legea? Bravo ţie! Ai prins un pește cu puţin timp înainte de reproducere și te îndeamnă conștiinţa să îl eliberezi? Cinste ţie! Când impui brutal conceptul – NU BUN! Înţelegeţi ce vreau să spun? Ceva nu se leagă…

În viaţa reală, când ai o problemă în Deltă – prioritizezi. Începi cu răul cel mai mare. Înseamnă că răul cel mai mare sunt pescarii sportivi care au nesimţirea să mănânce un pește prins de ei, nu?!? Pentru cine e ăsta răul cel mai mare și de ce? Că pentru Deltă și restul apelor din ţară sigur NU ei sunt răul cel mai mare.

Lucrul care mă umple de admiraţie e felul în care e ambalată bomboana asta cu mentol. Dacă ești contra, ești un sacoșar nenorocit, ciuma Deltei. Și meriţi să pieri în chinuri. Dacă ești pentru, ești un erou al zilelor noastre. Meriţi să te purtăm pe braţe. Oricum o învârţi, tot pe partea care trebuie cade. Mă simt ca știuca aia care vede o irlandeză pentru prima dată. Mai că-mi vine să mușc din ea, dar mă abţin că mi-am schimbat dinţii iarna asta.

O spune unul care-a mâncat o știucă anul trecut. Și-aia fadă.

P.S.1 Vă rog să nu-mi aprindeţi lumina la ieșirea de pe blog. Mă descurc. Gândurile și gura mi le găsesc și pe întuneric. Mi se trage de la Omega 3.

P.S.2 Vă puteţi abona la newsletter-ul totpescuit.ro Aici (în partea de jos a paginii). Dacă vă place blogul meu spuneţi-le și prietenilor voștri despre el.

Circuitul știucii în natură poate fi scurt sau lung. Un cerc ce, mai devreme sau mai târziu, se închide.

Circuitul scurt e ăla în care știucile se mănâncă între ele. Până rămâne una la metru pe care s-o prinzi tu la o lingură lansată precis, la buza stufului. Cercul s-a închis natural.

Circuitul lung e ăla în care, acum câţiva ani, pe vremea asta, o știucă plină de icre răspundea unei porniri ancestrale – reproducerea. De câteva luni tot corpul ei, până la nivel celular, lucrează pentru asta. Și-ar da viaţa pentru asta, dacă ar fi nevoie, ca un kamikaze. Într-o clipită. Fără ezitări. O armată de pixuri (n.a. pix – puiet de știucă, știucă mică) îi datorează totul.

Derulăm pe repede înainte până în ziua de azi. O știucă răsărită din icrele mamei kamikaze îi calcă pe urme. E hotărâtă ca somonul ce se întoarce spre izvorul natal. Nimeni și nimic nu-i poate sta în cale. A scăpat în scurta sa viaţă de vintire, taliene și monofilamente. Fără număr. Doar ca să ajungă aici și să ducă neamul înainte. Nu știe ce o așteaptă.

De nicăieri, o barcă dotată cu mulţi cai putere apare pe ghiol. E luată pe pește. Pe fundul ei stă o zeamă de sânge și solzi. De ieri. La cârma bărcii e cineva ce pare-a fi om. Dar nu e. Dacă te-apropii, un amestec de cizme și tutun îţi inundă nările. Verifică plasele. O găsește și pe ea acolo. E bucuros. Ieri o prinsese pe maică-sa.

Icrele stăteau să curgă din ea. Două degete groase de lipovean hârșit îi intră în orbite. Peștii nu simt durerea. Ăsta e un moment în care îmi place să cred asta. Pentru că eu o simt. Undeva în Deltă o știucă urlă în stuf. Tocmai a fost spintecată. Nu e un catch and release. Acum, din burta ei marmorată curge sânge. Și-a dat viaţa. Nu pentru viitoarea generaţie de știuci, ci pentru viitoarea generaţie de braconieri.

E atât de bucuros încât îl sună pe el – pe șefu’. Nu pe ăla mic. Îl sună direct pe ăla mare. Șefu’ e la birou, la Minister, dar îi răspunde. Vrea să vadă ce-a prins. Braconierii cei mai periculoși sunt ăia pe care nu-i vezi. Nu toţi braconierii se îmbracă în costum de neopren. Sunt unii care poartă cravată și costum de firmă. Și braconează din pix. Ce paradox! Pixuri furate din pix.

La ora la care scriu acest articol, Ordinul care stabilește prohibiţia în anul 2018 e în aer. Știu…ce atâta grabă?! E vremea lor. A știucilor doldora de icre. La ora la care scriu acest articol, braconierul cu cizme e în barcă, pe ghiol, iar cel la costum e în biroul său cu nume pe ușă. Semnează acte. Nu și Ordinul. Ăla poate să mai aștepte. Cota de icre nu e încă atinsă.

Să nu te întrebi de ce nu mai e știucă. Să nu urăști pescarul de lângă tine. Acum știi care sunt adevăraţii vinovaţi.

Cercul s-a închis.

Vă puteţi abona la newsletter-ul totpescuit.ro Aici (în partea de jos a paginii). Dacă vă place blogul meu spuneţi-le și prietenilor voștri despre el.

Mi-a zis un prieten virtual că ar vrea un articol despre știucă. Poate că sunt mai mulţi care ar vrea.

Dacă mâine aș merge la știucă aș începe așa. Aș căuta peștele pe zonele din imediata apropiere a locurilor de depunere. Reproducerea e cel mai important moment din viaţa unui pește și nimic nu-l influenţează mai clar decât asta. Toţi peștii sunt, la început de sezon, pe modul dragobete.

Dacă ar fi să-mi aleg firul aș da cu monofilament. Am eu un fetiș pescăresc legat de bătrânul monofilament. Mă ajută să prezint năluca altfel, se comportă altfel în apă, iar asta îmi aduce trăsături în plus.

Dacă ar fi să dau cu oscilantă, aș da cu cele mai urâte din trusă. Cu alea oxidate și șterse. Doamne, ce îmi plac alea pe care alţii nu ar pune mâna nici să-i rogi!…Am auzit tot felul de legende cum că unii grăbesc procesul de sluţire al tablelor. Eu nu. Mie îmi place să le văd cum îmbătrânesc. Sunt mai de modă veche.

Aș alege una care pe orice fel de recuperare nu se învârte. Una care face mereu stânga-dreapta. Obsesiv. Pe cădere vreau să coboare blând și frumos atunci când o las să meargă cu firul ușor tensionat. Când las firul moale de tot, vreau să fie sălbatică și să coboare cu schimbări de direcţie (spre lateral sau să se îndepărteze de mine). Nu e tot una să lași oscilanta să cadă liber sau cu firul tensionat. Gândește-te la asta.

Dacă ar fi să dau cu gumă, aș pune una articulată sau nu, dar fără apendice vibratil. Aș da cu ea nelestată. Aș face în așa fel încât struna și guma să se îmbine perfect, fără agrafe care să-mi agaţe vegetaţie. E o nălucă versatilă. Aș pescui toată coloana de apă, dar m-aș aștepta să prind în preajma substratului, pe recuperare lentă, cu zvâcniri la răstimpuri.

Dacă ar fi să dau cu vobler, aș da cu unul ce rămâne suspendat. Dar să fie un suspending cinstit, de-ăla de care numai japonezii sunt în stare să facă. Îi știţi, sunt ăia care își cer scuze când întârzie trenul o secundă. Poate din cauza aia sunt și voblerele lor atât de piperate. Că întârzie la job. O secunda azi, una peste o lună…se adună.

Aș alege unul lung și subţire și l-aș pescui cu zvâcniri din lansetă. Ritmice. Una-două-pauză, una-două-pauză, una-două-trei-pauză ș.a.m.d. Aș face pauze de vreo patru secunde între reprize. După fiecare zvâcnire trebuie să lași firul moale de tot pentru ca voblerul să facă exact ce trebuie. Dacă nu faci asta, pierzi mult.

Dacă aș prinde știucă, și aș prinde (!), i-aș da drumul. Mi-a dat un prieten anul trecut niște chiftele de știucă ce m-au marcat. Și mai e o știucă umplută, cusută cu aţă albă ca minciunile politicienilor…și pe asta o visez de ceva vreme, dar nu e momentul acum pentru reţete de știucă. Din martie încolo, după reproducere, mai vedem.

Ţi-am zis ce aș face eu dacă aș merge la știucă, dar nu merg. Poate mergi tu. Dă așa cum ţi-am scris și zi-mi cum a fost.

Vă puteţi abona la newsletter-ul totpescuit.ro Aici (în partea de jos a paginii). Dacă vă place blogul meu spuneţi-le și prietenilor voștri despre el.