TotPescuit

Postări etichetate ‘salau’

Parteneriat public-privat

Nu știu alţii cum sunt, dar eu am început să am capacităţi extrasenzoriale. De anul ăsta. Ca s-o spun pe șleau, când mă uit pe gaura copcii văd viitorul. Iarna asta m-am uitat de câteva ori. Ce-am văzut nu e frumos deloc.

Hai să începem cu partea economică. Concurenţa bună e atunci când cineva face un lucru bun și prin asta te ambiţionează sau te obligă să faci și tu la fel. Concurenţa rea, ca să nu-i zic proastă, e același lucru, dar în sens invers. Trage unul o căruţă spre groapă și tu te ambiţionezi să cazi înăuntru înaintea lui. Acum să definim părţile.

Statul sunt ei. Funcţionarii ăia vremelnici care semnează sau nu semnează o hârtie. Și asociaţia aia mamut (AGVPS), care nu se știe exact ce statut juridic are, dar care se comportă tot ca statul. Deci o s-o încadrăm la stat.

Privaţii sunt patronii de baltă. Le spun așa pentru că aia e trăsătura lor definitorie. Sunt de baltă. Momentul preferat al anului – toamna târziu, când se plăsuiește. Culoarea preferată – argintiu, ca solzul de „fitofag”. Scop în viaţă – profit maxim, fără investiţii.

Tragedia pescuitului românesc e că statul și privaţii trag la aceeași căruţă. Și o trag spre groapă. Asta numesc eu un parteneriat public-privat. Parteneriatul ăsta public-privat ne omoară toţi peștii. Cu zile.

Azi mai avem câţiva. Ce facem cu ei? Partea bună e că peștii ăștia care au mai rămas sunt aleși pe sprânceană. Au trecut prin selecţii naturale și artificiale. Au material genetic ireproșabil. Trebuie lăsaţi să se reproducă. Statul și privatul trebuie să le garanteze asta! Statul trebuie s-o facă prin prohibiţie la timp și pe bune. Și prin prezenţă pe apă. Privatul să-și ia un inginer piscicol bun.

După reproducere, trebuie să avem grijă ca peștii să nu dispară. Statul și privatul trebuie să garanteze asta! Statul, AGVPS-ist sau nu, o poate face tot prin prezenţă pe apă. S-o facă! Privatul să nu mai plăsuiască la fel ca un braconier ordinar.

Există în ambele medii și oameni de calitate (puţini!), dar schimbarea nu va veni de la ei. Schimbarea trebuie să vină de la pescărime. Când o să avem conștiinţă colectivă și n-o să ne mai mulţumim cu puţin, o să se schimbe ceva în pescuit (și-n rest). Iar acum nu ne mulţumim cu puţin. Ne mulţumim cu nimic.

Când am zis că începem cu partea economică am minţit. Doar despre partea economică e vorba. Tu plătești ca să pescuiești pe apele publice și private, iar în schimbul banilor, ei trebuie să-ţi garanteze că ai șanse să întâlnești peștele. Statul și privaţii trebuie trataţi ca niște furnizori. În cazul nostru pescăresc, sunt niște furnizori de potenţială plăcere. Trebuie trași de mânecă. De toţi banii. Vezi că nu avem nici gaz, nici curent, iar facturile sunt toate plătite. Ce ai de gând să faci în legătură cu asta?

P.S.1 Eu anul ăsta nu mai merg pe lacuri private unde se plăsuiește dement. Și-o să scriu despre ele. Să le știe lumea. Permisul o să mi-l fac la un AGVPS care mișcă un deget și-mi arată că nu e mort. Dacă nu găsesc niciunul, merg doar pe Dunăre sau mă las de pescuit. Vai de lansetele mele!

P.S.2 Vă puteţi abona la newsletter-ul totpescuit.ro Aici (în partea de jos a paginii). Dacă vă place blogul meu spuneţi-le și prietenilor voștri despre el.

Peștele fără oase – H206

Multă lume m-a întrebat de-a lungul timpului dacă peștele prins de mine are oase, dar ideea mi-a venit de la nevastă-mea. Nu mai vrea să mănânce decât șalău și biban. De altceva nici nu vrea să audă. De atins, nu se atinge nici de ăia. Vă spun sincer că m-am săturat de filetat pește.

Am ajuns acasă într-o seară de la pescuit. Rupt. Știţi oboseala aia cruntă care te cuprinde după o partidă de pescuit. Nu o regreţi niciodată…Doamne ferește! Dar te face să vrei să dormi ca un prunc. Scot șalăii din rucsac. Ei se uită la mine, eu la ei. Nimeni nu vrea să facă primul pas. Atunci mi-a căzut fisa! Ca mărul lui Newton. Sunt Inginer piscicol, ce naiba! Dacă nu rezolv eu problema asta, nu o rezolvă nimeni!

În noaptea aia, în loc să dorm somnul ăla de prunc nevinovat, n-am avut stare. Am dormit ca pe cârlige. Nu știu dacă am pus geană pe geană vreo două ore. A doua zi, plin de adrenalină și cafea, am început lucrul. Am un prieten din copilărie care a emigrat în America. Lucrează la NASA. Pe el l-am sunat primul. Mi-a trimis toată aparatura de care aveam nevoie.

Soţia mea (pe care o pup aici că mi-a fost muză), a fost de acord să transform apartamentul în laborator de lucru. În a treia zi, folosind echipamentul din America, am reușit să creez gravitaţie zero în apartament. Pe primii pești fără oase i-am pierdut din cauza asta. Erau instabili, i-am scăpat din mână și s-au lipit de parchet. N-am reușit să-i mai dezlipesc nici cu șpaclul.

Dacă vezi ce-i la noi în casă te îngrozești! Plutim toţi trei și peștii ca niște baloane. Noaptea dormim pe tavan. Mai rău e când trebuie să-l prindem pe ăla mic să-l punem la somn. E alunecos și levitează cel mai bine dintre noi.

Să revin la subiect. Am zis că peștele fără oase trebuie să fie o combinaţie perfectă pentru piaţa din România. Pentru piaţa internă l-am gândit. Nu-l dau la export. Şi, ca să fie perfect atât pentru consumator cât și pentru pescari, m-am gândit așa…Trebuia musai să fie hibrid!

Cu greu am reușit să hibridez fitofagul, șalăul, bibanul și somnul. Peștele meu fără oase e o combinaţie a lor – l-am botezat H206. Am pus fitofagul ca să nu fie nevoie să-i dai mâncare. Să crească singur mare. Și să fie ieftin. Șalăul – ca să-i dea puţină nobleţe și carne albă. Bibanul – ca să tragă repede, să fie pe gustul pescarilor. Și somn – ca să nu aibă solzi. Gata cu solzii de pe faianţă!

Un ultim retuș o să-i mai fac lui H206. Înspirat de succesul salamului în România, atât la raft cât și pe piaţa muzicală, am zis că trebuie să fac tot ce-mi stă în putinţă ca peștele meu revoluţionar să fie de forma unui salam. Lung și rotund la capete. Va fi lung ca să dea bine în poze. Să fie bun și pentru pescari, nu doar pentru gurmanzi. Va fi rotund la capete ca să fie prietenul consumatorului. Dacă vrei tai din el, dacă ești grăbit – muști direct. Și pentru pescari e rotund la colţuri – ca să nu mai spună unii că nu încurajez sistemul prinde și eliberează! E alunecos ca săpunul.

Vreau să trimit câte o pereche de pești fără oase fiecărui patron de lac din România. Dacă ajunge în lac sau pe farfurie – e treaba lor. Eu am conștiinţa împăcată. Bineînţeles că în primul rând o să populez lacul meu! V-am zis de el.

Când mă gândesc de câtă vreme îl așteaptă piaţa din România pe H206 mă trec fiori reci pe șirea spinării. Așteptarea a luat sfârșit. De mâine îl găsiţi în marile lanţuri de magazine. În limita stocului disponibil.

PS Are oase?!?…Nu! Acesta este un pamflet dezosat. N-ar trebui să stea în gât nimănui.

Vă puteţi abona la newsletter-ul totpescuit.ro Aici (în partea de jos a paginii). Dacă vă place blogul meu spuneţi-le și prietenilor voștri despre el.

Șalăi la gura copcii

După ce data trecută mi-am făcut mâna cu niscaiva bibani, v-am promis că merg la o copcă șalăiască. M-am dus. Nu știu alţii cum sunt, dar pentru mine pescuitul șalăului la copcă (folosind momeli artificiale) e provocarea supremă.

Să începem cu începutul. Dacă la biban e greu iarna, la șalău e și mai și. Mai ales când ești ghinionist ca mine și nu ai prin zonă decât lacuri cu apă mică. Lacurile de genul ăsta nu știu ce-i aia stratificare termică. Poţi să zici liniștit că ești frate cu șalăul – tu dârdâi de frig pe gheaţă, el sub. Dacă ai urechea fină, aproape că poţi să-i auzi clănţănitul dinţilor.?

Îmi place să mă apropii de pește fără ca el să știe asta. La copcă e aproape imposibil să o fac. Dar când cauţi șalăii de sub gheaţă e foarte important să fii cât mai discret cu putinţă. Tocmai de-aia e musai să ai o freză. Nu una cu gel, ci una cu melc și cuţite (bine ascuţite!).

Dacă pentru un cârd de bibani dau cincizeci de copci, pentru un șalău sunt în stare să dau o sută. Eu când fac o sută de copci într-o zi, nu le umplu pe toate deodată. Nu îmi place să dau cu peștișor la copcă. Și chiar dacă am câteodată poftă de așa ceva, nu exagerez. Am văzut pe gheaţă pescari (mulţi) cu 20-30-50 de monturi cu pește viu. Nu se face.

Când încerci să prinzi șalăi criogenaţi, localizarea e critică. Dacă mă aflu pe o apă cunoscută, dau copci până găsesc exact buza pragului sau agăţătura pe care o caut. Doi metri mai la stânga sau mai la dreapta – NU BUN!

Dacă sunt pe o apă necunoscută dau rânduri paralele de câte 7-8 copci până găsesc ceva interesant. Nu știu cine a zis prima dată să nu dăm copci în linie, dar știu sigur că pescuia pe gheaţă prea subţire. Eu le dau în linie, în cerc și orice altă formă geometrică vreţi voi. Dacă gheaţa e suficient de groasă poţi să le dai cum vrei.

Am un prieten șalăist. E oltean de fel. Acum ardelean naturalizat. E foarte chiţibușar. Mereu își pune întrebări, studiază sonarul, citește peștii, gândește pescuitul – și o face cu rezultate. El are o teorie. Nu se ia după lună când merge la pescuit, se ia după soare. Zice că șalăul nu stă să-i intre soarele-n ochi și se poziţionează întotdeauna în ton cu teoria lui.

Așa și eu. Dacă e zăpadă pe gheaţă mă bucur! Și după ce mă bucur, când nu e minus afară, las gheaţa în copcă odată ce am dat gaura. Vorba olteanului, să nu le intre soarele-n ochi. Dacă o știai pe asta, de ce mai citești blogul vulpe vicleană ce ești tu…?!?? Pentru cei care n-o știau – e tare pontul, nu?!

Stau la fiecare copcă maxim cinci minute. Dau cu dandinete ce pleacă în lateralul copcii pe cădere. Când e greu de tot (cum a fost în partida asta) pun pe cârligul dandinetei ceva natural – bucată de pește, cap de peștișor etc. O fac pentru un plus de atracţie și pentru că vreau să încetinesc dandineta. Pe gheaţă, pe mal sau în barcă – tot căderea e cheia succesului la șalău (și nu numai)!

În poza cu șalăi la gura copcii, băţul e pus la derută. Cu el dau la albitură. Pentru efectul artistic l-am plasat acolo. Șalăii însă, vă asigur, sunt cât se poate de reali.

Vă puteţi abona la newsletter-ul totpescuit.ro Aici (în partea de jos a paginii). Dacă vă place blogul meu spuneţi-le și prietenilor voștri despre el.

Cum să faci poza perfectă

Suntem pescari. Știm cu toţii că pasiunea asta e musai să fie imortalizată. Din vanitate, obișnuinţă, din drag de pești sau grijă de posteritate. Poze cu pești sunt la tot pasul. Mai mari, mai mici, mai în sânge sau mai bine făcute, tot poze sunt. Ai prins un pește și vrei să-i faci poza perfectă? Ascultă-mă bine!

N-o să-ţi vorbesc astăzi despre lumină naturală, încadrare și alte chichiţe fotografice. Îţi scriu simplu, ca de la pescar la pescar.

Mă uitam într-una din zile pe net. Văd o poză cu un pește imens. În fundal, un pescar mititel zâmbește forţat. Pesemne că știe ceva ce noi nu știm. Sau tocmai a făcut o întindere. Are să ne arate mai multe fotografii. Toate la fel. Peștele mare, împins spre aparatul foto, el schimonosit. Nu știu de câte ori a șters de mucus obiectivul camerei. Nici dacă e sponsorizat de fastum gel. La hashtag-uri nu era trecut. În fine, mi-a dat de gândit…

Ai prins un pește mic? Nu-i nimic! Pe praful ăsta, e bine că l-ai prins și pe ăla!

Dacă vrei să pară mare trebuie să te întinzi. Mult. Cu cât ești mai lung în braţe cu atât iese mai bine poza! Dacă ești ghinionist ca mine și nu ai braţele suficient de lungi ţi se trage de la părinţi. Știu pe cineva care poate remedia problema noastră genetică.

Tipul e rezident la Medicină. În timpul liber construiește lansete și mi-a zis că ne poate pune o prelungire de carbon pe membrele superioare. Se laudă că operaţia e minim invazivă. Dacă n-ai încredere, poţi să aduci carbonul de-acasă. Lucrează și cu materialul clientului. Cred c-o să apelez la el. Așa o să pot și eu să fac poze reușite. Hmm, numai să nu mă prindă vreo furtună…la naiba – nu riști, nu câștigi! Doar v-am zis că sunt pescar extrem, nu?!

Ar mai fi o variantă…un selfie stick pescăresc. Se agaţă peștele de băţ și se ţine cât mai departe de pescar. Pentru o poză reușită, recomand să nu fie mai scurt de trei metri. Nu vreau să par vulgar, dar prea lung nu există. Gândiţi-vă la asta ca idee de afacere! Când porniţi producţia, vreau cotă parte!

Lumea e mare și am trăit să văd și erori de împingere. S-au întâmplat chiar și la case alese. Pești împinși în lateral…niște amatori! Din experienţa mea, împinsul în lateral (stânga sau dreapta) nu îmbunătăţește efectul artistic. Nu recomand!

Ai prins un pește mare? Unde??? ?

În cazul ăsta, nu te lăcomi. Grandomania pescărească nu dă bine. Nici în poze, nici pe apă. Trebuie împins puţin în faţă, nu zic nu, dar nu mult…cât să zici „ei lasă”. Cu timpul, vei învăţa exact când și cât să împingi. E o chestiune ce ţine de experienţă… ?

Un capitol aparte e fotografia de interior. Se practică și cu pești mici și cu mari. Dacă te pozezi în casă cu un pește mic, partea bună e că apar în fotografie și alte elemente ce pot lua prim-planul. O răpire din Serai, o gresie montată la boloboc, niște chiloţi uitaţi pe etajeră – înţelegi unde bat…Scapi de criticile legate de dimensiunea peștelui!

Un alt avantaj al fotografiei de interior e că te scapă de inhibiţii. Parcă altfel e când pozezi la bustul gol…Te simţi în largul tău, te simţi acasă și vrei să ne-o arăţi și nouă. Peștele e deja în plus. Ești doar tu și aparatul foto. Dacă pui și puţină muzică s-ar putea să te simţi ca la o ședinţă foto Sports Illustrated 2018…

Până data viitoare vă las cu imaginea asta în minte și vă spun că vă puteţi abona la newsletter-ul totpescuit.ro Aici (în partea de jos a paginii). Dacă vă place blogul meu spuneţi-le și prietenilor voștri despre el.

Atacul spune multe

Văd încă mulţi pescari pe malurile apelor ce pescuiesc la întâmplare. Nu sondează apa, nu caută peștele, nu sunt atenţi la semnalele pe care peștii le dau (direct sau indirect). Mintea lor staţionează. A nu se confunda cu pescuitul staţionar! Indiferent de stilul pe care îl practici, la nivel mental trebuie să fii dinamic. Fiecare atac pe care îl ai spune ceva.

În funcţie de factorul declanșator, atacul poate fi unul determinat de hrănire, teritorialitate, concurenţă, curiozitate și neofobie. Plus combinaţii ale lor.

Atacul de hrănire e hotărât. Peștele știe exact ce are de gând și, dacă nu te simte la celălalt capăt al firului, s-ar putea să ţină năluca între fălci mai mult decât te-ai fi putut aștepta. Sunt unele situaţii în care poţi să-i dai și fir…Din poziţia asta nu ai voie să ratezi.

Atacul de teritorialitate se împarte în două. Una e teritorialitatea din perioada de reproducere și alta e teritorialitatea de zi cu zi. Atacul din perioada de reproducere (vorbim despre șalău, somn, snakehead și cocoș de munte ?) e mai scurt decât cel de hrănire, dar e brutal.

E ăla care te face să te întrebi ce te-a lovit (?). Și dacă vrei să crezi că ţi s-a părut, nu te lasă ţiuitul inelelor de pe lansetă…E periculos pentru matisaj și pentru cardiaci. Nu mai este mult și vom avea parte de el. Pe cât e de agresiv, pe atât trece de repede. Dacă nu ești atent, e ușor să ratezi.

Teritorialitatea de zi cu zi e bună pentru pescar. Și peștii sunt ca oamenii. Mai mult sau mai puţin temperamentali. Mie îmi plac ăia colerici și mă feresc cât pot de melancolici. Partea proastă e că iarna mai toţi solzoșii sunt melancolici.

Teritorialitatea unui pește crește direct proporţional cu dimensiunea. Aţi dat vreodată peste un banc de șalăi de șase kilograme? Dacă da…UNDE?!? ? Nivelul ăsta diferit de agresivitate naturală se traduce prin atacuri de toate felurile. De la alea fine ca o părere până la cele care te-au făcut să te apuci de pescuit la răpitori.

Concurenţa e cel mai bun lucru care ţi se poate întâmpla în pescuit! Apare atunci când mai mulţi pești vor să mănânce același lucru. Cu cât sunt mai mulţi solzoși interesaţi de năluca ta, cu atât mai bine. Ca pescar trebuie să fii mereu în căutarea concurenţei. Când ai atac/atacuri la primele lanseuri sunt șanse mari s-o fi găsit, dar nu uita că trebuie întreţinută! Atacul specific vine repede și e clar, hotărât.

Curiozitatea și neofobia gâdilă cam aceeași receptori de pește răpitor. Asta îl face să fie vulnerabil la cele mai diverse (uneori stupide) stiluri de recuperare și năluci. Condiţia necesară și suficientă pentru a avea parte de un astfel de atac e să le arăţi ceva nou / diferit / nemaivăzut. Atacul ăsta e foarte clar și surprinzător pentru ambele părţi. Lui (peștelui) nu-i vine să creadă ce-a văzut, iar ţie nu-ţi vine să crezi că „ţi-a dat” (tras). Mai multe pe subiectul ăsta poţi citi AICI.

Dacă un atac spune multe, două atacuri spun totul. Când ai reușit să provoci două trăsături nimic nu mai e o întâmplare. Nu mai ești pe drumul cel bun. Ești călare pe el. Pune-ţi mintea la contribuţie și descoperă tiparul comportamental din ziua respectivă. Ai primit două indicii esenţiale.

În articolul ăsta n-am vrut să te iau de sus, nici să te mustru, nici să te judec. Am vrut doar să te pun pe gânduri. Să te fac să gândești pescuitul. Dacă nu-l gândeai deja.

Dacă îţi place totpescuit.ro și vrei să afli primul noutăţile de pe site te poţi abona AICI (în partea de jos a paginii)