Mi-am luat lac. Anul ăsta vreau să-l populez. Îmi iau inginer piscicol. Îmi face un calcul. Ceva cu suprafaţă, debit de apă și productivitate naturală. Calculăm și vedem cât putem produce într-un an. Cred că nu mai iau inginer piscicol că sunt calcule simple. Mă uit pe net. (mă cuprinde satisfacţia lucrului bine făcut)

O să iau crap din Ungaria că-i mai ieftin. Bag și niște caras. Ciprinidele între ele nu-și scot ochii. O să le dau porumb. Am pe unu’ care știe pe cineva care vinde niște urluială la preţ bun. (zâmbesc înspre a râde)

Bag și niște răpitor. Șalău, știucă și somn. Îmi place cum sună! Numa’ să nu-mi pară rău că știi cum e…ăștia îmi mănâncă crapul și carasul! Nu mai bag! (ce aproape am fost să-mi dau foc la valiză!…)

Hmm…poate că bag totuși răpitor că am și eu niște obligaţii. Dacă nu era primaru’ să pună o vorbă bună poate nu luam lacul (nu uit ca alţii de unde am plecat)…Mai e și vicele cu ăla de la finanţe…Bag!

Mai bag fitofag. Clar! Două tone. Am auzit că nu mănâncă nimic și crește mare! Mi-a zis un prieten că îl arunci în lac și-l scoţi peste doi ani gata crescut. Bag! (sunt genial!)

Ce mă bucur că am luat lacul!…Cred că îl dau și la pescuit. Pun taxă cincizeci de lei și poţi să ţii trei kile de crap sau caras. Răpitorul îl las la liber, că oricum îmi mănâncă puietul. Da, da’ dacă se prinde prea mult?! (grimasă)…Nici așa nu-i bine…trei zeci de lei kilu’! (dacă nu le rezolv eu, nu le rezolvă nimeni)

Stai că am citit undeva că sunt unii care prind peștii și îi aruncă înapoi. Îi zice catch and release, m-am informat. Ce mișto! Așa fac! Și pun taxă o sută de lei. (îmi frec mâinile)

(Peste 6 luni) Astă vară mi-au murit niște pești. Au fost căldurile alea și cică ceva cu oxigenul…Luna viitoare bag plasa și scot tot. Am bagat în lacu’ ăsta bani și pasiune și uite ce ghinion am avut! Trebuie să-mi scot și eu investiţia! Plus că peste doi ani îmi expiră concesiunea. Nici cu pescarii nu a mers prea bine. Eu așa oameni n-am văzut! Veșnic nemulţumiţi! Ăia care n-au prins – s-au plâns că n-au prins. Ăia care au prins – au prins cam mult. Sincer vă spun: nu mi-a plăcut! (mă dezbrac de sentimente)

Am visat azinoapte că am tras cu plasa pe lac. Fitofagii erau mari, exact cum mi-a zis prietenul meu. Crap nu prea am scos (nedumerire)…poate nu era bună urluiala (altceva n-are ce să fie). Caras aveam câtă frunză și iarbă! Am scos și ceva răpitor, da’ nu mult. A naibii…s-or fi mâncat între ei! Sigur mi-au mâncat tot puietul și dup-aia s-au mâncat între ei! (știam eu că trebuia să nu-i bag!!!)

În România viaţa de patron de baltă nu e așa de ușoară cum își închipuie unii. Data viitoare gândiţi înainte să criticaţi! (cu dispreţ)

Toate sunt adevărate. Doar că nu mi-am luat lac și că nu știu pe nimeni care vinde urluială la preţ bun. (minciună…chiar știu pe cineva)

Când îi aud pe străini că au de a face cu pești educaţi îmi vine să fac o nefăcută și să-mi rup lansetele. Ai noștri ce sunt atunci?!? La noi e pe viaţă și pe moarte. Vorba hip-hopperilor mioritici BUG Mafia: „ai murit, ești mort!”?. Ce poate fi mai motivant decât asta ca să-i pui cu burţile solzoase pe carte? Să nu cumva să credeţi că peștii care nu sunt prinși nu învaţă. Învaţă din greșelile congenerilor, învaţă din plăsuirile draconice la ceas de seară și învaţă din zecile sau sutele de monturi pe care le văd zilnic.

Hai să vă spun o poveste ca să vedeţi cât de deștepţi sunt peștii noștri în cuget și simţiri…Lucram în sturionicultură și într-o zi îmi zice prietenul Alexandru Moșu (de care v-am mai povestit și cu altă ocazie): „hai să-ţi arăt ceva interesant!”. Mă duc.

Era momentul să hrănim peștii cu furaj granulat, iar Moșu lipsise de la fermă vreo 2-3 săptămâni. Îmi zice: „dă-le o mână de furaj”. Le-am dat. Peștii s-au năpustit ca hienele pe-o masă gratuită. „Acum fii atent ce se întâmplă când le dau eu” – îmi spune și le aruncă aceeași mână de furaj. Stupoare! În afara câtorva fraieri (pe care natura cu siguranţă i-ar fi eliminat), nisetrii mei nu se prea înghesuie spre hrana oferită de Moșu. Cât de tare e asta?!?

Moșu îmi spune tacticos, neimpresionat, că peștii au recunoscut mâna care îi hrănește zilnic și că putem repeta experimentul de câte ori vreau. Cât să fi ţinut furajul în mână?…Poate două secunde fiecare. A fost destul pentru nisetri.

Ţineţi cont de faptul că vorbim despre niște pești născuţi și crescuţi în captivitate, netrecuţi prin filtrul vitreg al naturii. Nu vreau să vă sperii, dar adăugaţi și asta în ecuaţia voastră pescărească și s-ar putea să vă lăsaţi de pescuit. ?

Dacă avem pești cu studii la Sorbona (și avem!), ar fi culmea să nu avem și pescari pricepuţi. În era pescuitului digital informaţia circulă și o face repede. Sunt zeci de mii de pescari care știu unde, când și la ce s-a prins luna asta. Totul e la un click distanţă. Multă lume știe azi cum se pescuiește corect. Presiunea pe ape și pe pești e imensă.

În ziua de astăzi să pescuiești întotdeauna corect nu mai e CALEA. Sau cel puţin nu mai e singura cale. De câte ori nu vi s-a întâmplat să pescuiţi alături de un novice care să prindă pește? Mie mi s-a întâmplat. Aţi pus-o pe seama coanei Fortuna sau mai vulgarului bulan? Eu cred că nu a fost asta. Cred că acel novice a pescuit pur și simplu diferit. Și mai cred că peștii, mai ales cei școliţi în vremurile noastre, vor să vadă ceva diferit. Cu atât mai mult peștii mari.

Am pescuit alături de pescari ce într-o lume ideală nu ar fi prins vreun pește niciodată. Nu controlau linia (firul), mulinau uitându-se pe cer, montau greșit nălucile, pescuiau șalău după dezgheţ recuperând ca la avat (extrem de rapid!) și câte și mai câte!!! Și prindeau. Prindeau pentru că pescuiau diferit. Dacă nu ar fi fost ei – temerarii pescuitului, inovatorii ?- peștii nu ar fi putut privi cu ochii bulbucaţi o asemenea grozăvie. Dar ceva în mintea lor de pești a făcut click pentru că nu mai văzuseră așa ceva, pentru că neam de neamul lor nu și-a imaginat că există așa ceva! ?

NU CONTEAZĂ dacă cineva pescuiește diferit bine (conștient, asumat) sau diferit prost (aiurea, la intâmplare). Accentul cade pe diferit, iar rezultatul va fi în mare același – un plus de interes din partea peștilor.

V-aţi dat sper seama că nu vorbesc aici despre spinning, boilies sau pescuit la muscă. Vorbesc despre pescuit în general, indiferent de stil. Pescuiţi mai greu, mai ușor, mai mare, mai mic, mai încet, mai repede, mai fin etc. (limita e doar imaginaţia fiecăruia) decât restul și-o să vedeţi ce-o să se întâmple. Atunci o să vă spun și eu ca Moșu, tacticos, neimpresionat, că am știut c-o să vă tragă. ?

Sper că v-am pus pe gânduri pescărești. Cine are lansete să audă!

Trăim acum zilele alea din an în care nu-ţi vine chiar să ieşi la pescuit. Poate a nins şi e polei. Poate e mult sub zero grade. Poate bate un vânt rece ca un refuz din partea unei ştiuci la metru, sau poate toate la un loc. Eu unul suport căldura în orice doză, dar frigul nu. Sunt zilele alea în care Hruşcă e hotărât să vină acasă. Sunt momentele hibernale în care prietenii şi familia intră pe modul ler.? Eu nu. Eu mă gândesc la ape şi la solzi.

Îmi plac pescarii sportivi în general, dar am aşa…un plus de respect pentru cei care nu renunță la pasiunea lor nici când greul devine nebunie. Pescuitul iarna e despre aventură, despre cât de greu a fost, despre pasiunea care ne mistuie şi mai e despre socializare. Dacă în restul anului sunt un singuratic, acum devin gregar. Contează mai puţin ce şi cât prinzi. Poate şi de-asta îmi place să ies iarna. Orice peşte prins acum lasă urme adânci pe cortex.

Dacă sunt şi profani care citesc rândurile astea…vouă vă spun că pescuitul de decembrie nu e doar pentru iniţiaţi şi că-n pescuit drumul de la profan la ştiucan e mai scurt decât o zi de iarnă. Şi tot vouă vă spun o poveste ca să ne înţelegeţi nebunia. Vorbeam într-una din zile cu prietenii virtuali despre ,,ciocanul de decembrie”. Pentru cei nefamiliarizaţi cu argoul pescăresc: ciocan = atac mai mult sau mai puţin violent asupra unei năluci venit din partea unui peşte, în general răpitor, urmat invariabil de unul sau mai multe valuri de adrenalină; poate şi va crea dependență!?

El e cel care te face să ieşi din casă pe ploaie, vânt, frig şi toate celelalte NU-uri care se iau de gât cu instinctul tău de conservare. Atacul de decembrie nu e un atac oarecare. E timid, nu se arată oricui. E greu de găsit, dificil de simțit şi ușor de ratat. Nu ştiu alții ce cred, dar pentru mine ciocanul de decembrie e subiectiv şi fin ca o părere. Unii nici nu ştiu că l-au avut…Cu toate astea, merită căutat măcar o dată în viaţa de pescar.

Dacă este vreun moment din an în care e musai să pescuieşti fin, corect şi maxim concentrat…ăsta e! Eu folosesc fire cât se poate de subțiri şi (când e cazul) mă întorc la bătrânul monofilament. La fiecare lanseu sunt concentrat ca la un film nemaipomenit pentru că iarna nu-i ca vara. Am un prieten bun care mi-a zis odată o replică memorabilă în sensul ăsta…Pescuiam la șalău pe Dunăre şi-mi spune: ,,Nu mi-a dat decât o dată…nu eram pe fază!”? Şalăul dă rar de două ori. Mai ales iarna…În luna cadourilor fiţi darnici în lanseuri şi zgârciți în ratări!

În pescuit gusturile nu se discută. Nu contează că pescuiţi la plută, la răpitor sau vă îngheață rodpod-ul pe baltă, dacă ieşiţi iarna pe apă sunteţi de apreciat. Sper să aveţi parte de un decembrie cu solzi!

Pe vremea când oamenii mâncau pentru a trăi s-a găsit un deştept care să prindă într-o zi mai mult peşte decât ar fi putut consuma el şi familia lui, săturând astfel întreaga comună primitivă. Probabil atunci s-a născut excesul. De aici până la laudă şi invidii nu a fost decât un pas. Pescarul își schimbă lansetele dar năravul ba. Câteva mii de ani mai târziu, un altul a dat lovitura vieţii în Deltă. A prins un sac de ştiuci, dar nu de foame, ci de palmares. Au urmat plasele, curentul electric, borcanele cu icre și prezentul trist.

În ultimii 20 de ani răpitorul naţional a ajuns cvasi-inexistent. În locurile în care ştiuca mai există, ea nu reuşeşte să depăşească stadiul de mârliţă, fiind supusă unei presiuni imense. Unde mai pui că sărmana Esox nu şi-a mai găsit loc nici în planurile de repopulare ale piscicultorilor neaoși dobândind, pe nedrept, reputaţia de dăunător al pisciculturii moderne.

An de an efectivele de ştiucă au scăzut drastic, iar odată cu ele au scăzut şi şansele noastre de a ţine în braţe o ştiucă adevărată. Am ajuns să cumpărăm plăcerea în incinte și să-i spunem pescuit. „O să contemplăm știuca la muzeu! Da, da…la muzeu!” – prevestea maestrul Toma Caragiu în Operaţiunea Monstrul. Deja trăim acele vremuri.

Cât de ușor se poate distruge o specie!… Îmi vin în minte cuvintele unui prieten drag (cercetător Alexandru Moșu) alături de care am lucrat în sturionicultură. Tocmai muriseră niște moruni din cauza inginerului Y, iar Moșu îmi spune: „îţi dai seama ardelene cât de prost trebuie să fii ca să omori un pește ce trăiește de pe vremea dinozaurilor?!”. Cuvintele lui m-au marcat și sunt valabile și-n cazul știucii.

La nivel declarativ, toată lumea vrea s-o salveze pe Esox. În fapt, ştiuca e condamnată. În Deltă, nepăsarea şi managementul defectuos din ultimii 27 de ani au gust de plase monofilament. Pe Olt la fel. În Ardeal, Săcălaia (pe vremuri paradis al știucii) e în moarte clinică.

Mafia Deltei a făcut ca ani la rând anunţul prohibiţiei la știucă să fie întârziat mișelește pentru ca plăsarii și electricienii din zonă (și nu numai) să-și atingă cota de icre furate. Așa s-au furat generaţii întregi de pește dintr-un pix. Deunăzi conducerea Deltei ne anunţa că a descoperit sursa răului – undiţarii! Se va pescui doar în regim prinde și eliberează în Deltă pentru că lansetele au devenit arme letale. Când aud că pescuitul sportiv e cauza depopulării apelor autohtone am migrene. Cauza e BRACONAJUL, cu toate formele lui – plase, curent și pescari „sportivi” care nu respectă legea! Cine nu înţelege sau se face că nu înţelege asta are solzi de pește pe cămașă.

În România, vremea ştiucilor fără număr a trecut. Ne-am oprit din numărat nu pentru că am fi renunţat la excese, ci pentru că nu mai avem ce număra. Până la ultima știucă nu mai este mult.

Acest articol nu e un pamflet și trebuie tratat cu tristeţe. Orice asemănare cu persoane sau fapte reale e voită. Știuca nu e de fapt știucă. E orice pește vă doare pe voi.

P.S. Ţi-a plăcut ce-ai citit? Atunci abonează-te la newsletter-ul totpescuit.ro Aici (în partea de jos a paginii).

Zilele astea pline de tricolor și sărbătoare mi-au făcut poftă de pescuit. Am zis să rămân în temă și să caut răpitorul naţional – știuca – așa că am ieșit o jumătate de zi pe apă. Având puţin timp la dispoziţie am mers la bălţile de pescuit din Rădești, judeţul Alba.

Premisele erau bune. Cu o zi înainte, un prieten prinsese câteva știuci de până în două kilograme. Am plecat împreună spre baltă dimineaţa devreme. Îmi place mult să pescuiesc toamna, dar ăsta nu mai era un pescuit de toamnă…balta ne întâmpină cu gheaţă la mal! Scanez în minte geanta cu năluci pregătite de-acasă și rezultă o ecuaţie cu X știuci luate câte N, unde X știuci erau în mintea mea maxim 3 ?.

Sătul de gume, aveam în minte numai glidere, jerkbait-uri și alte voblere de-un cot cu care visam să prind Monstrul. După o jumătate de oră de pescuit am știut că nu e genul de zi în care să mă aștept la lumânări și urmăriri cu valul în cap. Știucile erau setate pe voblere suspending și năluci moi lestate foarte puţin spre deloc.

Mie nu îmi place să stau prea mult într-un loc. În mintea mea, dacă peștele e acolo are maxim zece minute să-mi tragă, altfel îmi iau catrafusele și plec. Am fost singurul care a făcut turul bălţii în acea zi căutând exemplarele active, dar m-am ales doar cu niscaiva febră musculară și cu apostrofări din partea colegilor: „bine mă, vrei să le prinzi tu pe toate?!?”.

Vrei nu vrei e iarnă, iar în genul ăsta de partide de pescuit trebuie să ai răbdare (eu nu am) și să ari metru cu metru fiecare loc de pescuit. În plus, când dădeai bot în bot cu Esox era bine să ai la capătul firului o nălucă ce putea fi prezentată aproape pe loc. Un vobler suspending îngheţat la 2,7 centimetri de substrat (?) și jucat la intervale enervante de timp avea să fie pe placul caracalinelor. Vorba prietenului meu: „băi ești …?! Un lanseu durează cinci minute!!!”. Chiar și pescuind la limita răbdării toate știucile prinse au fost înţepate superficial.

Am revenit spășit pe zona cu apă „adâncă” (nu există așa ceva, adâncimea maximă fiind 1,5 m) și am montat o gumă care nu m-a dezamăgit niciodată, mai ales când vine vorba de știucă – kingdom proton shad. Dacă îl aveţi în trusă probabil zâmbiţi înspre a râde, dacă nu, nu-l căutaţi…ca orice lucru bun, nu se mai face. Am început să-l pescuiesc lestat cu cinci grame și-am tot tăiat din plumb până la limita de evoluţie a cozii. Le-a plăcut.

Ce mi-a plăcut la Rădești e că s-au investit bani și pasiune, că oamenii de acolo nu sunt niște fomiști care visează doar plase de dimineaţa până seara (am ajuns să dăm Like normalităţii….) și faptul că poţi prinde știuci frumoase în schimbul unei taxe decente. Ce nu mi-a plăcut e că nu am putut scăpa nicio clipă de sentimentul că pescuiesc în acvariu. Nu mă înţelegeţi greșit…știucile de acolo nu sunt ușor de prins. Vă veţi convinge singuri de asta.