Există o legătură indisolubilă între plută și pescar. E ca o prietenie adevărată. Știi cum o recunoști? Nu contează de cât timp nu v-aţi mai văzut, relaţia a rămas neschimbată. Când vă-ntâlniţi reluaţi poveștile de unde le-aţi lăsat. Fără ezitări, fără reproșuri, fără momente stânjenitoare – totul curge firesc. Așa e între mine și plutele mele.

Când știi c-așa stau lucrurile, cum să nu ţi se facă dor de-un pescuit la plută?! Mie mi s-a făcut. Mai ales că nu era vorba de-un pescuit oarecare, ci de-un pescuit de lin. Momentul bun e dimineaţa devreme, când se crapă de ziuă și seara, la asfinţit. Linul e un pește scump la vedere și parcă merită să fie așa. Nu se lasă prins de oricine, dar mai ales nu oricum. E domnos. Are o nobleţe care, vorba francezului, te obligă să-l respecţi și să-l studiezi bine înainte de-al prinde. Îi plac apele nămoloase, colmatate, sălbatice în adevăratul sens al cuvântului.

Stilul folosit – englezesc, de modă veche. Ajungi c-o zi înainte pe locul de pescuit și, cu o greblă legată c-o sfoară, cureţi locul de vegetaţie. Mai important de atât e faptul că răscolești tot fundul, scoţând la iveală o mulţime de bunătăţi din meniul lui Tinca tinca. Am uitat să-ţi spun că locul de pescuit nu arată a loc de pescuit (e plin de vegetaţie și de mâl) decât după ce te spetești și-l faci să arate pescuibil.

În noaptea aia bei un vin bun, depeni amintiri cu camarazii tăi de pescuit și-adormi pe nesimţite. Dacă visezi, visezi cu lini. Dimineaţa îţi va fi greu să te trezești la ora aia imposibilă, dar fii sigur că de n-o faci, nu prinzi.

Când se ridică aburi de pe baltă și nu știi dacă vezi sau ţi se pare, pluta ta trebuie să fie în apă. Momeala e porumbul dulce sau râma roșie de bălegar, cu cât mai aspră și vioaie, cu atât mai bine. Poţi să nădești puţin, dar cu simţ de răspundere! Să nu uităm de grebla de aseară…

E musai să faci liniște – fără gălăgie, fără să baţi malul, fără mișcări nenecesare. Consideră că ești la pândă.

Pluta trebuie să-ţi fie bine echilibrată. Nu există plute proaste, doar plute prost echilibrate. Plutele mele se scufundă când le atingi. Nu când le lovești, nu când le împingi – când le atingi! Fă să fie și-ale tale la fel. Lucrul ăsta te va ajuta în pescuit.

O să vezi șiruri de bule ridicându-se la suprafaţă, semn că linii pe care-i cauţi sunt acolo. O să ai emoţii. Cine-a zis că pescuitul staţionar nu e frumos?! Când pluta se va scufunda întâia oară vei fi surprins, chiar dacă te-așteptai să se scufunde…Trăsătura va fi (cum altfel, decât) lină, fină.

O să lupte scurt, dar neașteptat de bătăios. Când o să-l iei în mână și-o să-i vezi culoarea aia măslinie, bucură-te. Ești printre cei aleși. Spune-i că eu te-am trimis și salută-l din partea mea. Ai dat peste-un altfel de linu-i lin. Fără Hrușcă și fără ler.

P.S. Vă puteţi abona la newsletter-ul totpescuit.ro Aici (în partea de jos a paginii). Dacă vă place blogul meu spuneţi-le și prietenilor voștri despre el.

Azi vă propun un subiect pescăresc de actualitate și de maximă importanţă pentru viitorul apelor noastre. Am discutat de-a lungul timpului cu mulţi pescari și ihtiologi despre oportunitatea introducerii prohibiţiei pe specii în România. M-am arătat sceptic. Am zis că, după mine, România lui 2018 nu e pregătită pentru așa ceva.

La nivel teoretic, tipul ăsta de prohibiţie e bun și împacă pe toată lumea – pești, pescari și agenţi economici (turism, comerţ etc.). Practic, pentru a implementa prohibiţia pe specii ai nevoie de un stat care, prin interpușii săi, își apără grozav resursa. Pe șleau, ai nevoie de pază. Ori, când vezi că paza lipsește cu desăvârșire în restul sezonului, cum să crezi că administratorul resursei acvatice e în stare s-o păzească atunci când arde cel mai tare – în perioada de reproducere?

În plus, pe apă e ca-n viaţă – dai peste tot felul de oameni. Unii dintre ei nu au cele mai bune intenţii. Să ne amintim că am avut un soi de prohibiţie pe specii când a fost permis pescuitul știucii în timpul prohibiţiei generale. Cum a fost? Nu spun c-a fost bine, nici c-a fost rău. Doar întreb.

De partea cealaltă a balanţei sunt câteva lucruri îngrijorătoare. Asistăm, mai mult pe surse, că pe apă nu suntem, la un fenomen teribil – poluarea anuală și „accidentală” din timpul prohibiţiei. Un șir nesfârșit de „regretabile erori” plătite ieftin de poluator și scump de apele și peștii noștri.

Dacă este vreun combinat de orice fel pe malul unei ape, negreșit va deversa un cocteil nociv în timpul prohibiţiei. Și garantat o va face noaptea, ca hoţii. Cine crede că astea sunt accidente sau coincidenţe, e naiv. Nu sunt pescari pe apă, iar impactul mediatic e minim. Și amenda e tot minimă. E un risc asumat de o minte rece, de afacerist călcător pe cadavre. Rămân în urmă burţi albe de pește plutind în derivă. În sărăcia noastră piscicolă, numai de asta nu avem nevoie.

Al doilea lucru îngrijorător e o întrebare. Nu vi se pare că mereu găsim apele noastre mai sărace după prohibiţie decât înainte de ea? Mie da, mi se pare. În loc să renască, mor. Treaba asta are miros de plase și curent. Se face tot fără martori, fără undiţari, fără ecouri prin presă. Rămâne în urmă doar natură moartă, la propriu, fără conotaţii artistice.

Am zis că România nu mi se pare pregătită pentru prohibiţia pe specii. Acum o spun cu jumătate de gură sau poate n-o mai spun deloc. Poate că, după zeci de ani de prohibiţie generală stearpă, apele noastre nu mai pot aștepta prohibiţia pe specii. Poate că acum e timpul ei. Pentru că o apă fără pescari a devenit o apă expusă, vulnerabilă și abuzată-n fel și chip. Și poate că cei mai buni paznici de zi și de noapte ai apelor noastre suntem tot noi, pescarii. Cu bunele și cu relele noastre.

Voi ce ziceţi? Cum e mai bine? Dacă tot e prohibiţie, haideţi să dezbatem chestiunea asta în pescărime. Nu e un moft. Contează.

P.S. Vă puteţi abona la newsletter-ul totpescuit.ro Aici (în partea de jos a paginii). Dacă vă place blogul meu spuneţi-le și prietenilor voștri despre el.

Am zis când am vorbit aici despre monofilamente că orice discuţie despre fire naște pasiuni nebănuite. E la fel când vine vorba despre multifilamente, dar cearta devine elitistă. În păienjenișul ăsta al firelor textile, dai mai des peste cunoscători – pescarii cu pretenţii.

Cu pretenţii sau fără, uite ce cred eu că poţi să-i ceri, fără a exagera, unui fir textil:

1. Să fie compact. Indiferent de tehnologia folosită în fabricarea lui, e bine ca fibrele alea să fie strânse tare. Ca să vezi ce-i poate pielea, îl șifonezi puţin când ai ocazia, îl mototolești. Te uiţi apoi dacă filamentele au rămas împreună sau nu. E bun dac-au rămas.

2. Să fie suplu. Desfaci puţin fir de pe rolă și vezi cum se comportă, cum se așează pe mână, spre exemplu. Mie îmi place să fie moale, fin. Asta îmi aduce un plus în pescuit. Sigur că și cel mai băţos fir se va domoli după câteva partide de pescuit, dar (după mine) nu e același lucru.

3. Să fie bun în lanseu. Din păcate, asta o poţi bifa doar pe apă. Dar, orientativ, un textil care a trecut cu bine de punctele 1 și 2 are șanse mari să fie bun și în lanseu.

4. Să fie rezistent. Când spun „rezistent” mă refer strict la tracţiune, nu la abraziune (!). Chiar și-așa, condiţia asta e relativă…fiindcă sunt tare multe variabile! Unele ţin de vânzător: cât de vechi e firul, cum a fost depozitat etc. Altele ţin de cumpărător: e foarte important ce nod folosești, cât de bine îl faci, cum păstrezi firul etc. Toate testele astea ar fi bine dac-ar fi făcute la o întâlnire pescărească în formatul – multe fire, mulţi pescari și multe noduri. O să vezi că berea capătă alt gust. Mai bun.

5. Să aibă „diametrul” de care ai nevoie. Aici, regula de bunţ simţ e că n-ar trebui să-ţi iei un fir mai gros decât îţi trebuie (în funcţie de peștii pe care îi vizezi și condiţiile de pescuit). Dac-o respecţi, firul ăla bine ales te va ajuta mult în pescuit. Pe „praful” zilelor noastre, fineţea îţi va aduce mai multe trăsături. Există și excepţii de la regulă. Una e fineţea extremă – nu e recomandată decât pescarilor experimentaţi. Alta e folosirea unui fir mai gros decât ar fi necesar – se face având un scop clar în minte, nu întâmplător. Excepţiile sunt excepţii, regula rămâne aia pe care am zis-o.

6. Să fie vizibil sau nu, în funcţie de nevoile tale. Cu precizarea că, în scurt timp pescăresc, toate firele colorate își pierd, mai mult sau mai puţin, din vizibilitate. Aici mă consider norocos – îmi plac firele albe și n-am probleme de vedere ?.

Astea sunt cele 6 cerinţe golite (pe cât posibil) de subiectivism. Restul e can-can.

Ce să nu-i ceri unui fir textil:

1. Să fie rezistent la abraziune. Niciodată, niciodată să nu-i ceri așa ceva! Nu e în fișa postului. Pentru asta există înaintașul de mono sau fluorocarbon. Cu cât un fir are mai multe X-uri în titulatură, cu atât e mai sensibil când vine vorba de abraziune (un 4X e mai bun în condiţii grele decât un 8X).

Cam atât. În rest poţi să-i ceri orice. Rămâne de văzut dac-o să-ţi dea…

Am zis-o în cazul monofilamentelor, o zic și-acum: nu e despre cum să alegi firul perfect, ci despre cum să-ţi alegi perfect firul. Firul perfect și atât, nu există. În schimb, există firul textil ideal pentru o anumită aplicaţie, pentru o situaţie dată. Așa ar trebui să privești lucrurile.

P.S. Vă puteţi abona la newsletter-ul totpescuit.ro Aici (în partea de jos a paginii). Dacă vă place blogul meu spuneţi-le și prietenilor voștri despre el.

Nu sunt fanatic. Iubesc peștele și mănânc peștele. Mai mult, le fac pe ambele cu maximă sinceritate. În mintea unora, lucrurile astea două nu pot să coexiste. Orice fanatic simte, în rărunchi, că deţine toată dreptatea. Când ai toată dreptatea, automat toţi ceilalţi sunt niște proști. Că nu a mai rămas dreptate și pentru ei. Sper să nu am toată dreptatea niciodată. N-aș ști cum s-o împart.

Nu-mi permit să spun nimănui când să elibereze sau nu un pește. N-o voi face niciodată. Când e musai să-i dai drumul (dimensiune minimă, cantitate maximă) – îţi spune legea. Când e frumos să o faci – îţi spune conștiinţa. În ambele cazuri e între tine și pește (în limita legii). Nu mă bag.

Ce-mi permit să spun e că, indiferent în ce direcţie pleacă, orice pește merită respect. Dacă ai decis să-l iei acasă, nu-l chinui aiurea. Curmă-i rapid suferinţa, nu-l lăsa să agonizeze. Aici nu-i loc de milă prost înţeleasă. Când pleci cu el de pe apă, vezi să n-aibă puls.

Când vrei sau trebuie (legal) să eliberezi un pește e mai complicat. Dacă ești setat pe prinde și eliberează, nu prelungi prea mult lupta cu peștele. Cu cât durează mai mult, cu atât își revine mai greu.

Dac-ai ajuns cu el la mal, nu folosi grip-ul. Niciun fel de grip, indiferent de pedigriu! Grip-ul e bun doar dacă vrei să mutilezi un pește sau dacă-l filetezi. Dacă vrei sau trebuie să-i dai drumul uită de scula aia.

Cel mai bun e minciogul, dar nu orice minciog. Materialul din care e confecţionată plasa contează mai puţin, dar vezi să aibă ochiurile mici. E foarte important! Ochiurile mici nu distrug înotătoarele.

După minciog, urmează mâna. O mână bună e întotdeauna udată înainte de a intra în contact cu peștele. Felul în care se comportă mâna ţine de experienţă. Dar, în linii mari, mâna nu intră-n branhii, nu intră-n ochi și nu strânge peștele aiurea. Dacă ai curiozitatea să faci un test, o să vezi că un pește ţinut cu blândeţe va sta mult mai cuminte decât unul strâns cu disperare.

Cârligul se scoate cu tact și cu simţ de răspundere, în așa fel încât daunele să fie minime. Eu nu cred în dezinfectant. Cred că nici n-ajută, nici nu încurcă. După mine, e placebo pescăresc. Manipularea peștelui e mult mai importantă.

Dacă pozezi un pește (nu contează soarta lui) fă-o decent. Nu-l trata ca pe o bucată de carne că, pe malul apei, încă nu e una. Și asta ţine de respect, iar poza va fi mai frumoasă. Dacă vrei să-l și eliberezi, nu prelungi ședinţa foto, chiar dacă ești plin de adrenalină.

Când ești gata să-i dai drumul, așteaptă să fie și el gata să plece. Un pește eliberat prematur are șanse să moară, mai ales pe râu (!). Dacă o faci, fă-o cum trebuie.

Dac-o să te comporţi frumos cu peștii prinși, indiferent încotro o iau – spre apă sau spre tigaie, sper să se poarte și ei frumos cu tine și să-ţi tragă. Fir întins!

P.S. Vă puteţi abona la newsletter-ul totpescuit.ro Aici (în partea de jos a paginii). Dacă vă place blogul meu spuneţi-le și prietenilor voștri despre el.

Când un parazit întâlnește o gazdă, sentimentele sunt împărţite. Depinde prin ochii cui privești problema. Pentru primul e iubire la prima vedere, iar pentru gazdă e dragoste cu forţa. În funcţie de istoricul relaţiei parazit-gazdă, există mai multe forme de parazitism.

Parazitismul tânăr e ăla în care parazitul și gazda au o relaţie de dată recentă. N-au ani buni de „cuplu” în spate, încă se tatonează. De obicei, tipul ăsta de relaţie parazitară se termină prost – parazitul e atât de lacom încât își omoară gazda. E ca-n politică: fiţi siguri că și politicienii de afară fură, dar nu atât de mult încât să-și omoare poporul, așa cum fac ai noștri.

Relaţiile sedimentate (în ani de zile) de parazitism sunt alea în care parazitul și gazda găsesc o formă de coabitare, pe termen scurt sau lung. Parazitul ăsta e mai deștept. Nu-și omoară gazda. Vrea să sugă și mâine.

După localizare, paraziţii se împart în ectoparaziţi (se fixează pe corpul peștilor) și endoparaziţi (se fixează în interiorul gazdei). Ceva mai expuși la paraziţii externi sunt peștii ce petrec mult timp în preajma substratului sau peștii mai puţin activi (din diverse motive: reproducere, iernare etc.). De endoparaziţi niciun pește nu e ferit, cu un plus de risc în cazul răpitorilor.

Cei mai întâlniţi paraziţi externi, la noi, sunt cei din familia Argulidae (cel mai des Argulus foliaceus, numit impropriu „păduche al apelor”) și viermii din Subclasa Hirudinea (mai popular – lipitorile). Din păcate pentru peștii noștri, multe ape românești sunt infestate cu Argulus foliaceus și nicio specie autohtonă nu scapă neparazitată.

Peștii inactivi – crapul abia ieșit din iarnă, știuca mârâită, șalăul pretenţios, avatul de primăvară – sunt doar câteva exemple de ţinte perfecte pentru lipitorile apelor noastre. Ectoparaziţii ăștia sunt periculoși pentru peștii aflaţi în stadiile mici și mai puţin pentru adulţii sănătoși. Asta nu înseamnă că nu pot fi, la rândul lor, purtători și transmiţători de paraziţi sangvini (din genurile Trypanosoma, Trypanoplasma, Haemogregarina etc.).

Vreo trei sau patru endoparaziţi au reușit să sperie naţiunea. Unul e Eustrongylides excisus (cunoscut poporal drept „viermele sârmă”) – parazitează frecvent șalăul și bibanul, dar și alte specii. Peștii dunăreni, inclusiv deltaici, sunt plini de așa ceva. Cu greu găsești un șalău neparazitat.

Altul e Diphyllobothrium latum. Ăsta a speriat cu precădere sud-estul ţării. Larvele lui se pot găsi în gonadele (icrele) știucii. Trebuie să recunosc – e preferatul meu. Poate așa ajunge și știuca să depună icrele liniștită! Dacă ai norocul să guști din fructul interzis, te-alegi c-un parazit intern mai lung decât un somn de Ebro.

Al treilea e Ligula intestinalis. Paraziteazã cu precãdere ciprinide şi, în ultimii ani, a călătorit mult. E peste tot prin ţară, din Belișul ardelean și pânã-n Deltã. Babuşca şi cleanul de Beliş ştiu despre ce vorbesc.

Al patrulea nu vi-l mai zic. Vreau să rămână și oleacă de suspans…. ?

Articolul ăsta e ori pledoarie pentru prinde și eliberează, ori ghidul consumatorului informat…cum vrei s-o iei. În orice caz, dacă mai este vreunul printre voi care n-o știe: indiferent ce paraziţi au peștii tăi, prin congelare (bună!) sau preparare termică (bună!) scapi nevătămat. Mujdeiul și lămâia sunt obligatorii!

P.S.1 Vă puteţi abona la newsletter-ul totpescuit.ro Aici (în partea de jos a paginii). Dacă vă place blogul meu spuneţi-le și prietenilor voștri despre el.

P.S. 2 În poza cu prim-plan ochi e Argulus foliaceus parazitând Biban (Perca fluviatilis), iar în poza cu prim-plan lipitori e Cystobranchus respirans parazitând Avat (Aspius aspius).