Încă de pe vremea comunei primitive oamenii au știut că apa înseamnă viaţă. De-aia și-au luat catrafusele și nu s-au oprit pân-au dat de-un râu. Fără să-și dea seama, au creat primul „trend” (prima tendinţă). Puţine trend-uri au rămas la modă mii de ani. Ăsta e unul dintre ele. Nu este curs de apă pe lumea asta care să nu atragă vreo comunitate, mai mică sau mai mare.

Oamenii nu vin niciodată singuri. Au probleme, nevoi, interese – au o agendă. Când cursul ăla de apă e un râu de munte lucrurile sunt simple. Eu cred că nu există apă mai vulnerabilă decât un râu de munte. Orice abuz se simte înzecit acolo, și-au îndurat apele noastre abuzuri de tot felul: rumeguș, cianuri, curent, gunoaie etc. Toate sunt grave, dar parcă nu se compară cu aberaţia momentului – microhidrocentralele.

Se fac socoteli de rentabilitate, studii de impact și alte piruete de imagine. În realitate, în spatele lor nu e niciun interes public, nicio preocupare pentru energie verde. Dacă e verde, e cel mult o preocupare pentru verzișori, în interes privat. E visul oricărui profitor (pardon, afacerist) – vaca ce se mulge singură. În funcţie de specificul fiecărei zone din ţară și, mai cu seamă, de tradiţia în dare și luare de șperţ, proiectele MHC-urilor sunt mai mult sau mai puţin avansate. Local, între cumetri, lucrurile se rezolvă repede și niciun aviz nu e imposibil de obţinut.

Unele râuri curg deja pe ţeavă. Au murit, la propriu. Sunt istorie. Altele par să curgă liber, dar nu e chiar așa. Am auzit varianta în care râul curge ziua prin albie, de ochii lumii, iar noaptea pe ţeavă. Pervers lucru! Nici broaște nu mai sunt prin apă, de pești nu mai vorbesc. Niciun râu de munte nu e în siguranţă.

În ochii unora suntem „înapoiaţi”. Eu nu cred asta. Sunt mulţi care râdeau de noi. Ziceau c-am otrăvit fântânile și-am pârjolit ogoarele în calea dușmanilor. Tot ăia care se amuzau și-au otrăvit pământurile și au băgat apele pe ţeavă, fără dușmani la poartă. S-au gândit mult și i-au zis progres. Acum vor să se întoarcă în timp, să fie și ei „înapoiaţi”, ca noi. Chiar așa fraieri să fim…să nu învăţăm din greșelile lor?! Ar fi păcat să fie așa.

Dacă poţi face ceva, nu sta pe gânduri. Dacă ești jurist și-ai găsit vreo chichiţă legislativă salvatoare, scoate-o la iveală. Dacă vrei doar să urli, urlă. Orice reacţie e mai bună decât nicio reacţie. Păstrăvul nu arată prea bine pe ţeavă. Lui îi stă bine în bulboanele alea turcoaz, de pe valea cu miros de brad. Așa ar fi bine să rămână.

P.S. Vă puteţi abona la newsletter-ul totpescuit.ro Aici (în partea de jos a paginii). Dacă vă place blogul meu spuneţi-le și prietenilor voștri despre el.

Am vorbit acum ceva vreme despre Principii șalăiești, într-un articol pe care-l găsești aici . Azi continuăm discuţia, cu alte câteva principii.

De multe ori m-am încăpăţânat să prind șalăi în luna mai. E un pescuit de uzură. E poate cel mai greu moment din an pentru pescarul de șalău. Motive sunt destule.

În primul rând, șalăului nu-i place agitaţia. Când vin crapii și carașii în mal e zarvă mare. Stuful prinde viaţă, apa se tulbură, iar pescuitul șalăului devine foarte dificil. Există și-o excepţie de la regula asta pesimistă: dacă prinzi un cârd de obleţi, babușcă sau alt soi de talie mică la depus – e altă mâncare de pește! Acolo vei găsi și prădătorul. E un principiu șalăiesc.

În prima lună după reproducere, șalăii nu sunt grupaţi cum trebuie. Patrulează mult. Te miri pe unde-i poţi găsi. Când nu sunt grupaţi, n-ai concurenţă între indivizi și-atunci ești la cheremul lor. Va fi greu, dacă și tu ești încăpăţânat…În plus, în perioada asta, e puzderie de albitură prin apele noastre. E pește de toate dimensiunile și pentru toate gusturile. Doar cine nu vrea, nu mănâncă.

Că veni vorba de gusturi, șalăul e un pește selectiv. Nu mănâncă oricum și oricând, dar mai ales nu mănâncă orice! În esenţă, când spun că nu mănâncă oricum și oricând, spun că evită agitaţia din timpul zilei. Vânează noaptea. Dacă vrei să le vezi ochii de pisică, atunci trebuie să-i cauţi. De multe ori mi-e greu s-o fac. Ţin prea mult la somnul meu – am îmbătrânit prematur. Am principii.?

Am zis apoi că nu mănâncă orice. Din punctul ăsta de vedere există o ciclicitate. Dacă-l vei studia îndeajuns vei vedea că, an de an, are perioade în care ţintește (aproape exclusiv) o anumită specie de pește.

În funcţie de locul în care pescuiești, peștele ăla căutat poate fi ghiborţ, guvid, oblete, babușcă etc. Pe parcursul unui sezon, vor fi mai multe astfel de perioade, cu pește-ţintă diferit. Ca să ai rezultate bune, trebuie să anticipezi, să știi mereu în ce zodie sunt șalăii tăi, pe cine urmăresc.

Când știi răspunsul, folosește-l în pescuit. Dacă dai la pește, pune-i în cârlig peștele care trebuie. Dacă dai la năluci, dă-i ceva de dimensiunea potrivită. Mult mai important e cum recuperezi năluca (principiu șalăiesc!). Vezi că obletele înoată într-un fel, iar ghiborţul într-altul. Recuperare lină / liniară? Zvâcniri cu pauze bine delimitate?…Gândește-te la asta! Sunt detalii care fac diferenţa.

Dacă am pomenit detaliile, să vorbim puţin și despre culori. Nu cred în culori minune. În pescuitul șalăului, cred tot în detalii. Cred în contrastul spate – burtă (spate închis la culoare – burtă de culoare deschisă); cred că uneori (!) e musai să ai puţin glitter; cred în culoarea aia care imită perfect peștele-pradă al momentului; cred într-o tentă de albăstrui pe spate dacă dau pe Dunăre ( ai văzut câţi dintre peștii dunăreni au o nuanţă de albăstrui pe spate?); cred în portocaliul ăla care trebuie (ușor agresiv) și, ca să închei en fanfare , cred în galben fluo.

Astea sunt câteva principii după care mă ghidez în pescuitul șalăului. Tu ce principii ai?

P.S. Vă puteţi abona la newsletter-ul totpescuit.ro Aici (în partea de jos a paginii). Dacă vă place blogul meu spuneţi-le și prietenilor voștri despre el.

Românul are vorbe pentru orice. Una mai demodată zice că „reclama e sufletul comerţului”. Pentru unii, reclamele sunt un rău necesar. Pentru alţii – doar manipulare. Unii le suportă, alţii sunt alergici. Mie îmi plac. Cu condiţia să fie bine făcute!

Un paradox al pescuitului românesc e că nu prea mai avem pești. Avem, în schimb, o industrie în spatele pescuitului mult peste pescuitul în sine. În industria asta, toată lumea se plânge de sărăcie mare, lucie. Zice-se că nu sunt bani, că vânzările sunt mici…dar pe praful ăsta sugerat și aproape unanim acceptat, în piaţa pescuitului din România se învârt anual câteva zeci (bune!) de milioane de euro. Vorbim despre cifre albe, declarate, fiscalizate.

Eu cred că românul s-a născut pescar. Avem pescari senzaţionali în România. Şi ieftini. Când devii imaginea unui brand pe-un vobler, o nadă și-o măslină – ești ieftin. Dacă faci treaba asta, ai intrat cu cizmele în apă și-ai stricat locul de pescuit. Pentru tine și pentru ăia ce vin după tine. Vei fi tratat ieftin și e normal să fie așa. Ca firmă, când plătești puţin – să aștepţi puţin. Și ăsta e un lucru normal.

Eu unul, aș vrea să văd relaţii serioase, de lungă durată, între o firmă și un pescar bun. Când îmi spune un pescar că lanseta cutare e cea mai bună de pe mapamond, îl cred sau nu, dar poate încă-l mai respect. Când același pescar îmi spune peste ceva vreme că s-a sucit și că lanseta concurenţei (acum noul sponsor) e cea mai bună, e de prost gust. Cu toţii pescuim din barcă, dar sunt unii care au schimbat deja vreo trei sau patru bărci (!). Doar în ochii mei arată urât treaba asta?!

Văd tot mai mulţi angleri (pescari), pro-angleri (pescari profesioniști), pescari sponsorizaţi, blogări – și mă bucur. Sincer! Îmi place să văd că pescuitul crește. Pentru mine, reclama e ca un scurt metraj. Fă-o să-mi placă! Fă-o în așa fel încât să m-aleg cu ceva chiar dacă știu că produsul ăla împins în faţă nu e pentru mine.

Dă-mi un text bun, gândit și scris corect (!). Dă-mi o glumă bună. Dă-mi niște poze frumoase. Dă-mi puţină creativitate. Dă-mi ceva!…Nu-mi pune în faţă de fiecare dată același text de lemn și-o poză previzibilă! Orice lucru de pe lumea asta poate fi făcut bine sau prost. Chiar și un cui poate fi bătut bine sau prost. De-aia am un respect deosebit pentru ăia care fac un lucru bine. Orice lucru.

Aș vrea să văd pe cineva care păstrează un dram de obiectivitate. Aș vrea să văd pe cineva care îmi spune ce i-a plăcut și ce NU i-a plăcut când a testat un produs. Fără să mi-l ridice în slăvi, fără să-mi spună că n-are rost să merg la pescuit dacă n-am nada / boiliesul / voblerul cutare etc. Poate c-ar fi o abordare interesantă în peisajul pescuitului românesc.

Nu știu dacă pescărimea din România merită mai mult decât primește azi, dar pescuitul în sine cu siguranţă merită mai mult. Tu ce crezi despre reclamele din pescuitul românesc?

P.S. Vă puteţi abona la newsletter-ul totpescuit.ro Aici (în partea de jos a paginii). Dacă vă place blogul meu spuneţi-le și prietenilor voștri despre el.

V-am zis în tot-videoclipul zilei de joi (pe care îl găsiţi aici ) c-am așteptat cu nerăbdare deschiderea sezonului la păstrăv. M-am dus.

Pe vremea când pescuiam cu vargă de alun și aţă m-a dus tata pe un râu de munte din Moldova. Atunci am prins primii mei păstrăvi. Nu știam ce sunt, până atunci văzusem doar boișteni. Întâlnirea cu pistruiaţii m-a marcat. Felul în care luptau și coloritul lor special sunt două lucruri care mi-au rămas în minte până azi. Am învăţat să-i caut în bulboane, după bolovani, la cotituri.

Azi tot acolo îi caut. Mereu intru pe locuri de jos în sus. Păstrăvii îmi inspiră optimism. Poate pentru că privesc întotdeauna în amonte. Când ajung pe zone interesante stau aplecat sau chiar ghemuit. Nu risc să-mi vadă silueta, mai ales că-n ultima vreme sunt cam durduliu. Risc, în schimb, dureri de spate seara – asta da! – dar e un risc asumat.

Merg prin apă doar între locuri. Când ajung pe o zonă cu potenţial, dacă e posibil, ies pe mal. Dincolo de zgomotul făcut de cizme, valurile pe care le faci alertează peștii. Se zice despre clean că e vigilent. Păstrăvul e și mai și…

Pescuiesc locul la fel cum îl abordez – de jos în sus – cu lanseuri precise, la trei degete de malul opus. ? Când prinzi un păstrăv indigen, toată zona din aval de locul capturării e compromisă. De-aia nu mă grăbesc și nu merg direct în punctul cel mai frumos al bulboanei. O iau metodic, cu lanseuri din aproape în aproape.

Prima dată pun vobler sau rotativă, în funcţie de inspiraţia de moment. Cu momelile astea două îi prind pe indivizii ăia mai colerici, mai agresivi. Atenţia trebuie să fie maximă pe primele lanseuri. Atunci sunt șanse foarte mari să ai atac. Dacă nu-l am, schimb pe gumă. Pun o imitaţie de scorobete montată pe un jig bine ales. Ce înseamnă bine ales? Păi dacă reușești să pipăi (!) substratul cu el, fără să se oprească / agaţe în fiecare piatră, înseamnă că l-ai ales bine. Dacă nu, nu. La jig pescuiesc și între ape. Lansez în amonte și fac o derivă controlată.

Folosesc o lansetă foarte moale pe vârf și destul de aspră în rest. Fac asta ca să pot pescui corect toate tipurile de năluci. Pun pe tambur un fir fluorocarbon de 0,15 mm. Frâna mulinetei trebuie reglată perfect. Nu există pește în România (raportat la dimensiunea lui, bineînţeles!) mai spectaculos în luptă decât păstrăvul indigen. În câteva secunde îţi face sprinturi fulgerătoare, schimbări de direcţie, răsuciri, rostogoliri, scuturări din cap și sărituri în aer. E pur și simplu senzaţional! Pentru a face faţă, lanseta trebuie să fie suficient de moale, cârligul suficient de bun și frâna suficient de bine reglată. Astea sunt cele trei condiţii necesare și suficiente. Dacă nu le îndeplinești, ai șanse mari să-l scapi.

După o zi întreagă de mers pe maluri accidentate și prin apă (atenţie la pietrele alunecoase!) or să te doară toate. Dar nu va fi o durere pe care s-o regreţi. Dimpotrivă. Parcă și-acum am în ureche sunetul ăla de șuvoi perpetuu care mă liniștește și-mi curăţă mintea de impurităţi. Acolo îl găsesc pe el – pistruiatul.

P.S. Vă puteţi abona la newsletter-ul totpescuit.ro Aici (în partea de jos a paginii). Dacă vă place blogul meu spuneţi-le și prietenilor voștri despre el.