Se spune că e o strânsă legătură între miros și amintiri. Dacă e așa, atunci amintirile mele au miros de pește. Aveam doar trei sau patru ani când tata a început să mă poarte cu el pe ape. Ne cocoţam amândoi pe bicicleta lui rusească, neagră. Îmi era frică. Mâinile îmi erau încleștate pe ghidon. Trăiam un mix ciudat de frică, amestecată cu nerăbdare și durere. De posterior. Mai ales când intram pe macadam. Încă mai cred că bicicleta aia nu mă suporta. Nici eu pe ea.

Ajungeam întotdeauna dimineaţa devreme. Nu-mi amintesc decât sunetul ritmic al pedalelor, vântul de pe faţă și mirosul ceţii. Aveam un loc al nostru pe care-l vizitam mereu. În locul ăla, Mureșul trecea prin niște ţevi imense de beton. Pescuiam în aval de ele și prindeam de toate, de la obleţi până la somni. Nu mulţi, nici mari. Dar nu conta.

Primul meu pește nu a fost chiar pește. A fost o trăsătură ratată. Priveam de ceva vreme, hipnotizat, un vârf de undiţă lansată la fund, cu râmă. Trăsătura m-a surprins. Nici acum nu știu ce a fost. Știu doar că nu am contrat la timp. Poate de-aia dau astăzi contre și în somn.

În concedii, pescuiam în Moldova, pe râuri de munte. La început, o făceam cu băţ din alun și cu aţă. Prindeam boișteni și păstrăvi. Îmi plăcea mult. Mai târziu, copiii din satul bunicii mă așteptau și întrebau de mine. Ştiau că le duc nailon și cârlige. Nu se prea găseau pe atunci.

Un pescar adevărat nu are măsură, iar noi eram doi. Mergeam des la pescuit, dar mama nu ne-a oprit niciodată. Am fost norocoși. Am mers cu tata pe bicicleta antipatică până am rupt-o. Pesemne că ceva se schimbase. Tata era la fel, eu crescusem.

Pe Mureș prindeam mrene în martie, cleni în august, șalăi în septembrie și știucă în noiembrie. Îmi făcusem un calendar pe care îl rotunjeam an de an. Știu că așteptam toamna să mergem pe baltă, la știucă. Aveam cărări prin stuf care ne duceau la locurile noastre. La început căutam știuca la plută, cu pește. Când dispărea câte-o plută, îmi bătea inima să-mi sară din piept. Și număram…întotdeauna până la opt. Apoi am descoperit rotativa. Musai numărul trei.

Multe s-au schimbat de atunci. S-a schimbat puţin și pasiunea aia curată de la început. Nu mult. Încă nu pot să dorm înaintea unei partide de pescuit. De multe ori mă trezesc fără ceas. Nu știu dacă i-am mulţumit vreodată tatei că m-a luat cu el pe ape atât cât să mă fac pescar. Dar cred că știe.

Acum am eu un fiu. Are un an și opt luni, dar pricepe. „MU” e mulineta și „PE” e peștele. Mă-ntreabă mereu de ele. Mulinează ca un expert și, din când în când, se oprește tacticos și verifică frâna. Am observat că niciodată nu-i reglată pe gustul lui. După ce o reglează cum trebuie, îmi aruncã o privire serioasã. Vrea să știe dacă am băgat la cap.

Nu i-am zis încă, dar într-o zi o s-o luăm pe „MU” și-o să mergem la „PE”. Tare aș vrea să pescuiască. Nu pentru mine. Pentru el.

P.S. Vă puteţi abona la newsletter-ul totpescuit.ro Aici (în partea de jos a paginii). Dacă vă place blogul meu spuneţi-le și prietenilor voștri despre el.

Am fost odată ghid de pescuit pe Sărulești. La plătică, bineînţeles…că la șalău nu prea mă pricep. Ghid la șalău era altcineva. Mai gras ca mine. Şi la propriu, și la figurat. Avea un CV șalăiesc mai de soi decât al meu. Probabil de-aia m-au pus să fac munca de jos, la plătică. Am acceptat, că nu prea aveam principii.

Jucându-mă cu plăticile, m-am întâlnit de vreo două-trei ori și cu șalăii. Un lucru inevitabil pe Sărulești. Așa mi-a fost dat să descopăr legătura strânsă dintre plătică și șalău. Credeţi-mă când vă spun: fac o casă foarte bună! Pe apele unde șalăul și plătica se întâlnesc, nu știu cum se face, dar primul crește foarte mare. Mai mare și mai repede decât pe alte ape. Ăsta e un principiu șalăiesc.

Mie nu-mi place vântul, dar am observat că e bun. Și la plătică, și la șalău. Doar iarna și primăvara foarte devreme nu e motiv de bucurie. Atunci ar merge un soare adevărat, de-ăla de zic unii că nu-i place șalăului. Să-l vezi cum iese în apă de până într-un metru să-și încălzească dorsala. Primăvara (alta decât timpurie), vara și toamna vântul e aliatul tău. E bun și unul care tocmai s-a iscat, dar cel mai bun e ăla care bate de ceva vreme, dacă se poate, în aceeași direcţie. Pescuiește malul bătut de vânt și, în general, pescuiește când bate vântul. Din principiu.

După o vreme, începuse să-mi placă la șalău. Mai mult decât la plătică. Știam în fiecare zi unde-i găsesc. Și la ce oră. Dacă ai o apă unde pescuiești des, poate știi la ce mă refer. Dacă nu, îţi doresc să pescuiești mai des. Atât de des încât s-ajungi să-i simţi. Să nu pierzi contactul cu ei. Când se-ntâmpla să îi pierd, o luam de la zero.

Localizarea e esenţială în pescuitul șalăului. Ca să-i localizezi ai nevoie de trei lucruri: pește pradă, adâncimea de hrănire și structură. Când ai găsit peștele pradă, șalăul nu poate fi departe. Dar vezi că peștele pradă nu înseamnă orice pește. Gândește-te la asta! E un principiu șalăiesc.

Caută apoi adâncimea de hrănire – așa îmi place mie s-o numesc. Dacă i-ai găsit pe o apă de trei metri, caută-i și-n alte locuri cu adâncime similară. Sunt șanse mari să fie acolo. Nu înseamnă că doar acolo îi vei găsi, dar e un tipar care te ajută să-i localizezi mai ușor. Nu doar în principiu.

Un șalău fără structură e un șalău foarte trist. E deprimant să prinzi un astfel de șalău. De obicei nu prea are burtă. Dacă are, numai el știe cu ce eforturi a făcut-o! Când privești adânc în ochii lui, o să vezi că te roagă să îl filetezi, să nu-i dai drumul înapoi în apa aia lipsită de structuri. Șalăul nu a fost făcut să alerge aiurea, de dimineaţa până seara, după baboi. Ăla e avatul.

Șalăul a fost făcut pentru agăţătură. Să-l lipsești de ea e o crimă pescărească. Să nu-l cauţi în agăţătură e același lucru. Nu toate agăţăturile (sau structurile) sunt la fel. Unele sunt mai bune ca altele, dar asta e deja o altă discuţie pe care o vom purta altădată. Tot principial.

PS 1 De mult nu mai pescuiesc pe Sărulești. Nu te îngrijora! Principiile astea sunt valabile pe orice apă.

P.S.2 Vă puteţi abona la newsletter-ul totpescuit.ro Aici (în partea de jos a paginii). Dacă vă place blogul meu spuneţi-le și prietenilor voștri despre el.

Nu știu alţii cum sunt, dar eu am început să am capacităţi extrasenzoriale. De anul ăsta. Ca s-o spun pe șleau, când mă uit pe gaura copcii văd viitorul. Iarna asta m-am uitat de câteva ori. Ce-am văzut nu e frumos deloc.

Hai să începem cu partea economică. Concurenţa bună e atunci când cineva face un lucru bun și prin asta te ambiţionează sau te obligă să faci și tu la fel. Concurenţa rea, ca să nu-i zic proastă, e același lucru, dar în sens invers. Trage unul o căruţă spre groapă și tu te ambiţionezi să cazi înăuntru înaintea lui. Acum să definim părţile.

Statul sunt ei. Funcţionarii ăia vremelnici care semnează sau nu semnează o hârtie. Și asociaţia aia mamut (AGVPS), care nu se știe exact ce statut juridic are, dar care se comportă tot ca statul. Deci o s-o încadrăm la stat.

Privaţii sunt patronii de baltă. Le spun așa pentru că aia e trăsătura lor definitorie. Sunt de baltă. Momentul preferat al anului – toamna târziu, când se plăsuiește. Culoarea preferată – argintiu, ca solzul de „fitofag”. Scop în viaţă – profit maxim, fără investiţii.

Tragedia pescuitului românesc e că statul și privaţii trag la aceeași căruţă. Și o trag spre groapă. Asta numesc eu un parteneriat public-privat. Parteneriatul ăsta public-privat ne omoară toţi peștii. Cu zile.

Azi mai avem câţiva. Ce facem cu ei? Partea bună e că peștii ăștia care au mai rămas sunt aleși pe sprânceană. Au trecut prin selecţii naturale și artificiale. Au material genetic ireproșabil. Trebuie lăsaţi să se reproducă. Statul și privatul trebuie să le garanteze asta! Statul trebuie s-o facă prin prohibiţie la timp și pe bune. Și prin prezenţă pe apă. Privatul să-și ia un inginer piscicol bun.

După reproducere, trebuie să avem grijă ca peștii să nu dispară. Statul și privatul trebuie să garanteze asta! Statul, AGVPS-ist sau nu, o poate face tot prin prezenţă pe apă. S-o facă! Privatul să nu mai plăsuiască la fel ca un braconier ordinar.

Există în ambele medii și oameni de calitate (puţini!), dar schimbarea nu va veni de la ei. Schimbarea trebuie să vină de la pescărime. Când o să avem conștiinţă colectivă și n-o să ne mai mulţumim cu puţin, o să se schimbe ceva în pescuit (și-n rest). Iar acum nu ne mulţumim cu puţin. Ne mulţumim cu nimic.

Când am zis că începem cu partea economică am minţit. Doar despre partea economică e vorba. Tu plătești ca să pescuiești pe apele publice și private, iar în schimbul banilor, ei trebuie să-ţi garanteze că ai șanse să întâlnești peștele. Statul și privaţii trebuie trataţi ca niște furnizori. În cazul nostru pescăresc, sunt niște furnizori de potenţială plăcere. Trebuie trași de mânecă. De toţi banii. Vezi că nu avem nici gaz, nici curent, iar facturile sunt toate plătite. Ce ai de gând să faci în legătură cu asta?

P.S.1 Eu anul ăsta nu mai merg pe lacuri private unde se plăsuiește dement. Și-o să scriu despre ele. Să le știe lumea. Permisul o să mi-l fac la un AGVPS care mișcă un deget și-mi arată că nu e mort. Dacă nu găsesc niciunul, merg doar pe Dunăre sau mă las de pescuit. Vai de lansetele mele!

P.S.2 Vă puteţi abona la newsletter-ul totpescuit.ro Aici (în partea de jos a paginii). Dacă vă place blogul meu spuneţi-le și prietenilor voștri despre el.

Unu. La clean contează abordarea. Cum pui problema. Poate mai mult decât în cazul altor pești, poţi greși înainte să faci primul lanseu. Dacă te-a auzit, văzut sau ţi-a simţit brutal prezenţa e mult mai greu de prins. Pentru clean e bine să fii membru în Brigada 2 Vânători de Munte. Mergi pe vârfuri. Ca la balet.

Doi. Cleanul e culegător sezonier. Știe întotdeauna ce trebuie să cadă din pom. Mănâncă de toate, dar nu le mănâncă pe toate deodată. Dacă și-ar face analizele, cred că ar ieși cel mai bine dintre peștii mioritici. Mănâncă variat, consumă lichide, face mișcare…Bun băiat! Dacă vrei să-l păcălești natural trebuie să-l studiezi și să știi ce preferă în weekendul ăla bun, în care în sfârșit ai timp de pescuit. Uneori e setat pe fructe, alteori pe insecte, câteodată pe verdeaţă etc. Ai grijă cum faci.

Trei. Dacă dai pe râu e ok să lansezi și perpendicular pe curent și în aval, dar eu aș da puţin în amonte. Pe râu, indiferent ce specie vizezi, trebuie să te folosești de curentul apei. E mare păcat pescăresc să n-o faci. Mai ales dacă ai în faţă clean familiarizat cu mediul universitar, școlit. Când lansezi în amonte, îi prezinţi momeala exact cum ar vrea el să-i vină. Natural. Și mai e un avantaj mare când vii din amonte înspre aval – nu are timp de analiză. Trebuie să decidă repede dacă ce-i prezinţi tu e de dinţii lui faringieni sau nu. Îl faci să reacţioneze instinctiv.

Patru. Cleanul e faimos pentru urmăririle sale. Nu m-aș mira să-mi urmărească și blogul. De multe ori se întâmplă să vină până lângă mal sau barcă și să nu atace. Când ai urmăriri, ia-o ca pe un compliment. Îţi spune că faci ceva bine, dar că e loc de mai mult. Nu insista pe același tip de recuperare. Schimbă ceva: năluca, viteza recuperării, las-o să cadă dintr-o dată, smucește-o etc. Ai înţeles ce vreau să spun.

Cinci. Cleanul iubește schimbările. Nu pe alea climatice. Pe alea le urăște și el, că-i destabilizează meniul. Mă refer la schimbările de pe râuri și lacuri. Pe râu îi plac trecerile de la apă mică la apă adâncă, de la limpede la tulbure, de la vâltoare la apă lină etc. Pe lacuri caută schimbările malului. Îi plac trecerile bruște de la un mal drept la un golf, de la pământ la stâncă, de la pământ la bolovăniș, de la nisip la iarbă, de la apă mică la apă mare etc. Unii spun că se plictisește. Eu cred că acolo găsește ce caută. Vizitează și tu locurile astea.

Șase. E tare curios. Umblă mult, gustă din toate, dar e mai mereu prudent. Puţine lururi îl fac să renunţe la atitudinea lui circumspectă. Știi momentul ăla în care cade ceva pe apă? Pentru el nu există nimic mai frumos pe lume decât asta. Atunci se întâmplă să-și lase garda jos. E tot o reacţie instinctivă. Creează-i, cât poţi de des, momentul ăla. Vezi să cadă frumos, natural. Nu brutal și necontrolat. Fă să fie iluzia perfectă. Și-o să-l prinzi.

P.S. Îţi place TotPescuit.ro? Atunci abonează-te la Totpescuit.ro Aici (în partea de jos a paginii).

Pe când mă puneam eu, plin de inspiraţie, să scriu un text atât de tehnic încât să mă urască o droaie de pescari secretoși mă lovește un Breaking News pe surse, direct de la sursă. Pescarii sportivi nu mai au voie să plece cu știucă din Deltă. În 2018 e prinde și eliberează obligatoriu.

Nu știu dacă aţi observat, dar două lucruri revin ciclic în viaţa acestui popor – peștele și interdicţiile. Înainte de 1989 era unu’ care ne dădea pește cu forţa, acum sunt unii care ni-l iau. Tot cu forţa. Bag seama că suntem atât de proști încât trebuie să vină unul din când în când să ne aprindă lumina, că stăm pe întuneric.

De un secol și jumătate ne batem cu formele fără fond. Azi a venit rândul pescuitului. Se ia o idee bună, nobilă, frumoasă – teoria „prinde și eliberează” – și se introduce cu forţa. Nu mi-a plăcut niciodată fanatismul, iar măsura asta denotă ori fanatism, ori interese obscure. Că bază reală nu are.

Sunt convins că s-au făcut studii elaborate și s-a ajuns la concluzia că sacoșa cinstită dăunează grav Deltei. Nu le cred! Cred că plăsuirea necontrolată, curentul electric și întârzierea anuală (cu iz penal) a prohibiţiei omoară știuca din Delta noastră. Spun că e a „noastră” pentru că e. Chiar așa concesionată cum e, nu știu să fie luată pe persoană fizică și nici primită moștenire de la vreo mătușă răposată. E, în egală măsură, a mea, a fanaticilor și a celor dintre noi care n-au văzut-o niciodată.

Știi ce e culmea? Pe mine unul a început să mă enerveze catch & release – ul fanatic. Am trăit s-o văd și pe asta – să nu fie destul că respecţi legea!…Sunt mulţi cei cărora le e frică sau rușine să spună public, pe net sau nu, că mănâncă un pește prins de ei. Că vezi Doamne, deranjează…și sunt alţii care îţi bat obrazul că nu i-ai dat drumul. Așa ceva nu e normal. Mie nu mi-e frică, nici rușine, să spun că mănânc pește prins de mine. Și-o voi face în continuare. Legal.

Conceptul de prinde și eliberează are două componente: una legală și una morală. Aia legală o știţi – fără pești subdimensionaţi și maxim 5 kilograme de pește pe zi (sau un singur exemplar ce depășește 5 kg). E mult 5 kilograme? Posibil – putem discuta. Ăsta e catch & release-ul legal, obligatoriu pentru toţi. Nu se negociază.

Partea morală a conceptului e între tine și pește. Ţine de conștiinţă, e ceva intim. Nu se pune pe tarabă și nu te lauzi cu așa ceva! O faci firesc. Ai o apă dragă și eliberezi mai mult decât îţi impune legea? Bravo ţie! Ai prins un pește cu puţin timp înainte de reproducere și te îndeamnă conștiinţa să îl eliberezi? Cinste ţie! Când impui brutal conceptul – NU BUN! Înţelegeţi ce vreau să spun? Ceva nu se leagă…

În viaţa reală, când ai o problemă în Deltă – prioritizezi. Începi cu răul cel mai mare. Înseamnă că răul cel mai mare sunt pescarii sportivi care au nesimţirea să mănânce un pește prins de ei, nu?!? Pentru cine e ăsta răul cel mai mare și de ce? Că pentru Deltă și restul apelor din ţară sigur NU ei sunt răul cel mai mare.

Lucrul care mă umple de admiraţie e felul în care e ambalată bomboana asta cu mentol. Dacă ești contra, ești un sacoșar nenorocit, ciuma Deltei. Și meriţi să pieri în chinuri. Dacă ești pentru, ești un erou al zilelor noastre. Meriţi să te purtăm pe braţe. Oricum o învârţi, tot pe partea care trebuie cade. Mă simt ca știuca aia care vede o irlandeză pentru prima dată. Mai că-mi vine să mușc din ea, dar mă abţin că mi-am schimbat dinţii iarna asta.

O spune unul care-a mâncat o știucă anul trecut. Și-aia fadă.

P.S.1 Vă rog să nu-mi aprindeţi lumina la ieșirea de pe blog. Mă descurc. Gândurile și gura mi le găsesc și pe întuneric. Mi se trage de la Omega 3.

P.S.2 Vă puteţi abona la newsletter-ul totpescuit.ro Aici (în partea de jos a paginii). Dacă vă place blogul meu spuneţi-le și prietenilor voștri despre el.