Inspirat de celebra emisiune ce rulează pe Discovery, am zis că ar fi interesant de văzut cum se face peștele ăla care ne ajută an de an să ne trăim pasiunea.

Nu e pescărească, prima se reproduce știuca. O face în general în februarie, dar în lumea apelor totul depinde de temperatură. Știuca e la fel de vicleană în icră, cum e la buza stufului. Depune devreme ca să aibă progeniturile ei un avans în faţa celorlalte specii. Ce se naște din știucă, pește visează. Când nu iau calea maionezei, din sutele de mii de icre ies frumoasele alea cu bot de raţă ce se mănâncă între ele.

Urmează bibanul și-apoi avatul, în mod normal în martie, hai început de aprilie. Bibanoaicele sunt dispuse să depună oricum și oricând. Trebuie doar să le sune ceasul biologic. Avaţii în schimb, au nevoie de curent puternic și pietriș. Acolo le place să-și planteze sămânţa. O primăvară călduroasă cu ape nu foarte mari ar fi perfectă pentru Aspius. Interesant e faptul că prohibiţia generală îi prinde pe avaţi depuși și-n plin sezon de vânătoare…ghinion legislativ, nu alta!

În calendarul pescăresc, aprilie cade în zodia șalăului. Când temperatura apei ajunge la 8-10 grade Celsius, masculii de șalău simt că e momentul să se retragă spre maluri. Nerăbdători și intens pigmentaţi, aceștia elimină feromonii meniţi să ghideze femelele spre locul de întâlnire. După reproducerea propriu-zisă, femelele fac doar figuraţie. Laudele și greutăţile cad, deopotrivă, pe dorsalele masculilor. Ei sunt cei ce-și apără ponta livrând intrușilor atacul ăla cu gust metalic. Lăsat fără santinelă, cuibul e condamnat la pieire.

La rând e somnul. Reproducerea lui are loc în mai-iunie, în funcţie de vreme. Și de data asta, masculii se ocupă de tot. Amenajează zona de depunere și păzesc icrele până eclozează larvele. O singură femelă adevărată de somn poate depune suficient de multe icre pentru a popula un segment de râu sau un lac de dimensiuni medii. Din fericire, natura a înzestrat-o cu icre toxice, altfel ar fi suferit și ea ca știuca deltaică…

După somn vin toţi ceilalţi, în frunte cu crapul. Cred că niciunul dintre noi nu e străin de bătaia crapilor în stuf. N-ai cum să ratezi așa ceva. Doi sau mai mulţi masculi flanchează o ditamai femelă. O presează insistent până-și ating scopul.

Câteva lucruri se văd cu ochiul liber, chiar și neformat:

Peștii noștri se reproduc din ce în ce mai devreme. Știuca nu mai depășește stadiul de mârliţă, iar carasul depune imediat după ce iese din icră. Exagerez…dar e o consecinţă a presiunii la care sunt supuși, o formă de adaptare.

Peștii noștri nu se reproduc la fel în fiecare an. Un an e mai bun pentru șalău, altul e mai bun pentru crap ș.a.m.d. Fiecare specie are suișuri și coborâșuri.

Peștii noștri nu se reproduc toţi deodată. Mă refer la indivizii aceleiași specii. Reproducerea are loc în valuri. Și asta e o adaptare. Dacă vine un frig neașteptat (vezi anul ăsta) sau o altă schimbare bruscă, nu se pierde o generaţie de pești. Se pierde doar o parte din întreg.

Prima dată a fost icra. Dup-aia peștele. Trebuie să-i grijim în perioada următoare. Asta dacă vrem să-i mai avem. Dacă nu, e cum a zis un cititor de-al meu – noi nu suntem pregătiţi să avem pești.

P.S. Vă puteţi abona la newsletter-ul totpescuit.ro Aici (în partea de jos a paginii). Dacă vă place blogul meu spuneţi-le și prietenilor voștri despre el.

Dacă Dunărea n-ar fi fost atât de crudă cu mine și-aș fi trăit vremuri mai puţin tulburi, aș fi pescuit așa…

Dacă aș fi dat din barcă, aș fi căutat șalăul nu departe de maluri, pe primele praguri sau agăţături din apropierea locurilor de depunere. Peștele e ghidat deja de reproducere și se va mișca intens în perioada asta, dar nu se va îndepărta prea mult de locurile bune pentru pontă.

Aș fi pescuit cu cel mai mic gramaj posibil. Ăla care mângâie substratul o dată la câteva secunde, nu ăla care se lovește brutal de el. Contactul cu fundul trebuie să fie fin ca o părere – e foarte important!

Aș fi lansat cu precădere înspre aval, la unghi de 45 de grade sau mai mic. Dacă nu ar fi mers, înainte să ridic ancora, le-aș fi dat două perverse de Clisură. Nu știi ce e perversa de Clisură? Ei bine, arată cam așa: lansezi în amonte – iei primul contact cu substratul – controlezi jigul mai mult din lansetă, din mulinetă recuperezi doar excesul de fir (nu salţi jigul pe fund din mulinetă). Practic, e o derivă controlată, într-un ritm alert. Ritmul ăsta alert e esenţial, pentru că nu-i dă timp șalăului să analizeze năluca. Atacul venit pe o perversă de Clisură e inconfundabil și greu de uitat.

Dacă apa ar fi fost tulbure, dar pescuibilă, aș fi mizat pe gume bicolore. Nu orice fel de bicolore. Aș fi ales musai două culori care să creeze un contrast puternic. Ca mărime, aș fi ales năluci medii și mari. La spital am fost deja, vreau și „câta” bal!

Când Dunărea se umflă, curentul apei împinge mult pește spre maluri. Dacă turbiditatea nu e exagerată, ăsta e un lucru foarte bun, de care e bine să profiţi. Așa apare concurenţa aia bună care îi forţează să deschidă gura mai ușor decât de obicei. În momentele de genul ăsta e mai bine să-i cauţi de pe mal.

Dacă aș fi luat malul la picior, aș fi ales locurile cu ceva curent, dar nu exagerat. Piatră aș fi vrut să fie la discreţie – și sub apă și pe mal. Modelul ăla de piatră tip capră neagră, care mi-a venit de hac.

Indiferent dacă aș fi dat din barcă sau de pe mal, nu aș fi stat mai mult de 15 minute pe un loc fără să am trăsătură. Dacă le-o prezinţi corect, în 15 minute (e mult!) trebuie să ai atac. Dacă nu, se impune o schimbare.

Partea bună la o tulbureală cu măsură (!) e că peștele trage cam toată ziua, dar în perioada asta e foarte bună după-masa și seara. Atunci m-aș fi așteptat să fie vârful de activitate. Momentul ăsta trebuie să te prindă pe un loc bun!

Tare aș fi vrut să am și eu parte de o tulbureală cu măsură ca să nu scriu articolul ăsta la condiţional-optativ, dar cu Dunărea nu te pui. De iubit, o iubești necondiţionat. De pescuit, o pescuiești doar când te lasă.

P.S. Vă puteţi abona la newsletter-ul totpescuit.ro Aici (în partea de jos a paginii). Dacă vă place blogul meu spuneţi-le și prietenilor voștri despre el.

Când vine vorba despre pescuit, nu prea cred în noroc. V-am spus cum stă treaba cu norocul începătorului aici. S-ar putea să cred în ghinion pescăresc.

De multă vreme îmi doresc să plec la Dunăre. Mi-e dor s-o văd cum curge. Când stau pe malul ei, simt că totul e posibil. Nu degeaba a dat naștere atâtor povești și pasiuni.

Pe când să plec s-o văd, a venit frigul ăla crunt. După el au venit vânturile. Am hotărât să plec imediat după ele, ca să nu mă prindă viitura pe malul apei. În mintea mea, o zi și jumătate – două de pescuit tot trebuia să prind. Dunărea vine de departe, nu? Și-am plecat.

Gazdă mi-a fost un prieten, guru al pescuitului în zonă. Pe drum visam șalăi mari sau mulţi. Ajungem. Eee, acum începe partea interesantă. Punem catrafusele în barcă pe-o ploaie mocnită. Nu se grăbește să cadă. Vrea să ne ude în ritmul ei. E mai rău decât prognozele, dar cu natura nu te pui. Oricum, șanse să ne ude moralul nu are că suntem amândoi niţel nepescuiţi.

Eram gata să pornim motorul, dar motorul nu e gata să pornească. Îl luasem de pe drum, proaspăt reparat de un specialist dunărean. Dăm jos capacul și ne etalăm, pe rând, cunoștinţele de mecanică. Bujie, alimentare, șoc – le verificăm pe toate și, într-un final, îi dăm de cap. Pornim și nimic nu ne mai poate opri.

Apa e pișcată, dar în limite normale. Peste o oră era deja mult mai tulbure, iar peste două eram înconjuraţi de bușteni. Privesc spre mal să mă asigur că nu sunt pe vreun râu de munte – numai alea se tulbură în 30 de minute…Unde mai pui că se pornește și-un vânticel de Dunăre – tot neanunţat de prognoze. Ieșim la mal.

Toată apa aia nouă e apă de zăpadă. Spuma de bușteni și gunoaie e bonus. Continuăm să pescuim de pe mal și acoperim toată Clisura. Nimic. Seara vine ca o binecuvântare. Ne refugiem la o pensiune cu iz sârbesc și dormim un somn fără vise.

Cafeaua de dimineaţă ne prinde pe mal. Dunărea e mai urâtă decât o lăsasem. Ar fi perfectă de somn dacă ar avea câteva grade în plus, dar nu are. E mai aproape de minus…Nu renunţăm. Pescuim de pe mal cu convingere, ca și când apa ar fi perfectă pentru șalău. Nimic.

Disperarea ne împinge spre locuri din ce în ce mai grele, cu stânci modelul capră neagră. Într-un astfel de loc, alunec pe-o stâncă și cad spre băţul meu preferat, ce nu se mai produce. Instinctul de conservare e sub lanseta aia, așa că (nu știu cum!) reușesc să n-o rup, dar lovesc genunchiul și mâna. Mă aleg cu o dublă fractură de deget la mâna stângă. După ghips, cădem de acord că Dunărea, în halul în care arată, nu mai e o opţiune.

A treia zi, am ieșit pe lac. Nu știu de ce, dar nu dormisem așa de bine, iar lucrurile simple (nodurile, mulinatul etc.) nu mai erau banalităţi. Cu o zi înainte ieșiseră niște prieteni (cu ceva rezultate), iar apa era de-un verde ce te facea să visezi. Perfectă! În ziua în care am pescuit noi, nu mai era verde. Crescuse cu vreo 30 de centimetri și se tulburase. Nu înţeleg nici acum de ce (?!), dar nu eram afectaţi – pescuiam cu încredere. A fost teribil de greu, dar am prins „câta” șalăi (așa se zice în zonă).

În drum spre casă am luat și-o amendă. Eu iau una la doi-trei ani.

Cred c-am avut „câta” ghinion.

P.S. 1 Câta = vorbă faină de origine bănăţeană. Se poate folosi și serios, și în glumă. Poate să însemne și mult, și puţin. ?

P.S. Vă puteţi abona la newsletter-ul totpescuit.ro Aici (în partea de jos a paginii). Dacă vă place blogul meu spuneţi-le și prietenilor voștri despre el.

Am pescuit cu sute de pescari. Am vorbit cu mii de pescari. Astea sunt lucrurile mai puţin bune pe care le-am văzut pe apă sau pe uscat:

1. Nu pune fir în exces pe mulinetă. Motivele sunt evidente – vei face peruci. Monofilamentul vorbește. Îţi spune când ai întrecut măsura. Când pui prea mult monofilament pe mulinetă încep să sară spire de pe tambur. Dă puţin înapoi și renunţă la firul ăla în plus. Multifilamentul e pervers. Nu-ţi spune nimic. Tace mâlc și-ţi face direct perucă. Lasă-ţi o mică marjă. Decât „exces de perfecţiune”, mai bine câţiva metri de fir în minus pe tambur.

2. Nu pune multifilamentul direct pe tambur fără să-l asiguri cu o bandă de izolat. S-ar putea să ţi se învârtă tot firul de pe tambur la primul contact cu un pește mai îmbrăcat sau c-o agăţătură. Nu zic să nu dai fir, dar să nu exagerăm. ?

3. Nu pune monofilament sub multifilament ca material de umplutură. Asta doar dacă ești chiţibușar și te interesează greutatea mulinetei și a ansamblului în general (!). Eu sunt. Pun multifilament ieftin sub multifilamentul scump și câștig câteva grame. De pierdut, nu pierd nimic.

4. Nu pune fir netensionat pe mulinetă. Asta e valabilă și pentru monofilament și pentru fir textil. Monofilamentul e ca un ardelean, de-aia îmi place atât de mult. E blând, e permisiv și înţelegător. Iartă și tolerează multe. Firul multifilament nu e așa. Pe lângă faptul că e scump e și irascibil. Trebuie tensionat bine (!) atunci când e așezat pe tambur. Altfel, în momentul în care va fi sub tensiune pe apă (pește sau obiect acvatic neidentificat), firul se va „îngropa în tambur”. Dacă ai păţit asta, înseamnă că nu l-ai tensionat suficient în momentul în care ai umplut tamburul.

5. Nu trage peștele spre tine doar din mulinetă. Ăsta e un abuz pe care îl văd frecvent pe apă. Poate adrenalina secretată în momentele alea e de vină…Dacă ne-am luat lansete, zic să le și punem la treabă. Folosește mai mult lanseta în lupta cu peștele. Din mulinetă recuperezi doar firul câștigat.

6. Nu încerca să scapi de agăţătură folosindu-te de mulinetă. Aici nu mai e vorba de adrenalină, că agăţătura nu mișcă (dacă e de-aia care mișcă – felicitări! ?). Dintre toate jignirile pe care le poţi aduce unei mulinete, asta îi pică cel mai prost. Fă cumva și trage doar de fir. Menajează mulineta.

7. Nu declanșa pick-up-ul mulinetei din angrenaj. Mai pe românește – după ce ai lansat pune la loc pick-up-ul cu mâna. Pe lângă faptul că se încadrează la figuri pescărești are și dezavantaje practice. Primele spire puse pe mulinetă după o astfel de manevră sunt puse detensionat și dezordonat. Uneori (nu rar !) rămâne o spiră care trece peste buza tamburului. Necaz scrie pe tine. Dacă ai făcut până acum treaba asta, oprește-te. Multe din perucile pe care le-ai făcut, de-acolo ţi se trag. Dacă pui de-acum încolo pick-up-ul cu mâna, putem să bem ceva împreună, să sărbătorim. Dacă nu, e musai să-ţi comanzi o apă plată cu lămâie.

8. Nu fă singur service / reparaţii mulinetei decât atunci când ești pregătit (informaţii + aptitudini) să o faci. Dacă are „baie de ulei”, nu lua lucrul ăsta la propriu. Nu-i fă baie cu ulei. Dacă nu te pricepi, vezi doar de galet și lasă-l pe unul care se pricepe să facă restul.

Poate mai sunt și altele, dar nu-mi vin în minte. N-o să le numesc greșeli ca să nu supăr pe nimeni. Repetate, toate astea strică puţin din mulinetă, din fir și din plăcerea pescuitului.

P.S. Vă puteţi abona la newsletter-ul totpescuit.ro Aici (în partea de jos a paginii). Dacă vă place blogul meu spuneţi-le și prietenilor voștri despre el.

Sub gheaţă poate fi călduţ uneori. Cu sau fără stratificare termică, sub gheaţă te poţi baza pe o oarecare constanţă. Iarna, peștilor le place constanţa, previzibilul. Dezgheţul de care am avut parte anul ăsta a fost unul mincinos, venit prea devreme. Unde mai pui că ne-a trimis nen-tu’ Putin și un vânticel siberian ce-a făcut mai mult rău decât bine. Știi la ce mă refer. Pe vremuri de-astea numai în piele de pește să nu fii. Cine știe ce-o fi în sufletul lor?…Decât un dezgheţ prematur, mai bine o gheaţă subţire. Întotdeauna.

Incursiunea în copilărie de data trecută mi-a făcut o poftă teribilă de pescuit. De pescuit copilăros. De-ăla în care nu contează ce prinzi. Pește să fie. Așa că m-am dus la o copcă fără pretenţii, cu gânduri pașnice.

Orice partidă începe cu localizarea peștelui. La copcă e puţin mai greu decât pe apă liberă pentru că ești tare strâmtorat. Hai să-ţi spun cum găsesc eu copca fierbinte. Trebuie s-o iei din aproape în aproape și să te gândești la bermude. Doar cauţi o copcă fierbinte, nu?! Ca să n-o mai lungesc – am un triunghi al bermudelor care mă ajută să dau de pește. Diferenţa dintre al meu și celălalt (puţin mai celebru) e că al meu te ajută să găsești ceva, nu să pierzi.

Vârful A al triunghiului e o groapă. Ai fi tentat să crezi că, în sezonul rece, peștele doar acolo stă. Eu spun că iarna și primăvara devreme peștele petrece puţin timp pe groapă, dar prezenţa ei acolo, în vârful triunghiului, e esenţială. Știi cum îţi place ţie să ai un plan B? E…așa le place lor să aibă groapa acolo, la îndemână. Ăla e Nordul lor.

Vârful B al triunghiului e zona de reproducere. E locul ăla cu apă mică ce se încălzește cel mai repede. Poate are substrat tare, poate are și niște mici denivelări, poate e puţină vegetaţie sau poate e agăţătură. Depinde ce preferă peștele pe care îl cauţi.

Vârful C al triunghiului e zona pe care o numim generic – structură. Spun generic, pentru că nu e musai să fie ceva evident, ţipător. Poate fi o structură clasică (resturi de vegetaţie subacvatică, prag, agăţătură etc.) sau poate fi ceva mai subtilă (mici denivelări ale fundului, trecere de la nămol la nisip sau la un alt tip de substrat etc.).

E, acum unim punctele A, B și C. Aia e zona care mă interesează pe mine acum, în perioada asta. Peștele nu va fi nici pe groapă, nici pe zona de reproducere și nici (neapărat) pe structură. Dar obligatoriu va fi aproape de toate trei!

Am prins, la copca mea cu gânduri pașnice, albituri de tot felul. Dar nu despre asta e vorba în articolul ăsta. E despre ce face (acum) și ce va face (la dezgheţ) peștele. Nu contează care – vorbesc despre tot peștele. Îl vei găsi patrulând între cele trei puncte. Se va mișca mult în perioada următoare. Va trebui să faci și tu la fel. Indiferent ce solzoși vrei să prinzi, folosește-te de triunghiul meu și dă-mi-l înapoi când termini.

P.S. Vă puteţi abona la newsletter-ul totpescuit.ro Aici (în partea de jos a paginii). Dacă vă place blogul meu spuneţi-le și prietenilor voștri despre el.