Am pescuit cu sute de pescari. Am vorbit cu mii de pescari. Astea sunt lucrurile mai puţin bune pe care le-am văzut pe apă sau pe uscat:

1. Nu pune fir în exces pe mulinetă. Motivele sunt evidente – vei face peruci. Monofilamentul vorbește. Îţi spune când ai întrecut măsura. Când pui prea mult monofilament pe mulinetă încep să sară spire de pe tambur. Dă puţin înapoi și renunţă la firul ăla în plus. Multifilamentul e pervers. Nu-ţi spune nimic. Tace mâlc și-ţi face direct perucă. Lasă-ţi o mică marjă. Decât „exces de perfecţiune”, mai bine câţiva metri de fir în minus pe tambur.

2. Nu pune multifilamentul direct pe tambur fără să-l asiguri cu o bandă de izolat. S-ar putea să ţi se învârtă tot firul de pe tambur la primul contact cu un pește mai îmbrăcat sau c-o agăţătură. Nu zic să nu dai fir, dar să nu exagerăm. ?

3. Nu pune monofilament sub multifilament ca material de umplutură. Asta doar dacă ești chiţibușar și te interesează greutatea mulinetei și a ansamblului în general (!). Eu sunt. Pun multifilament ieftin sub multifilamentul scump și câștig câteva grame. De pierdut, nu pierd nimic.

4. Nu pune fir netensionat pe mulinetă. Asta e valabilă și pentru monofilament și pentru fir textil. Monofilamentul e ca un ardelean, de-aia îmi place atât de mult. E blând, e permisiv și înţelegător. Iartă și tolerează multe. Firul multifilament nu e așa. Pe lângă faptul că e scump e și irascibil. Trebuie tensionat bine (!) atunci când e așezat pe tambur. Altfel, în momentul în care va fi sub tensiune pe apă (pește sau obiect acvatic neidentificat), firul se va „îngropa în tambur”. Dacă ai păţit asta, înseamnă că nu l-ai tensionat suficient în momentul în care ai umplut tamburul.

5. Nu trage peștele spre tine doar din mulinetă. Ăsta e un abuz pe care îl văd frecvent pe apă. Poate adrenalina secretată în momentele alea e de vină…Dacă ne-am luat lansete, zic să le și punem la treabă. Folosește mai mult lanseta în lupta cu peștele. Din mulinetă recuperezi doar firul câștigat.

6. Nu încerca să scapi de agăţătură folosindu-te de mulinetă. Aici nu mai e vorba de adrenalină, că agăţătura nu mișcă (dacă e de-aia care mișcă – felicitări! ?). Dintre toate jignirile pe care le poţi aduce unei mulinete, asta îi pică cel mai prost. Fă cumva și trage doar de fir. Menajează mulineta.

7. Nu declanșa pick-up-ul mulinetei din angrenaj. Mai pe românește – după ce ai lansat pune la loc pick-up-ul cu mâna. Pe lângă faptul că se încadrează la figuri pescărești are și dezavantaje practice. Primele spire puse pe mulinetă după o astfel de manevră sunt puse detensionat și dezordonat. Uneori (nu rar !) rămâne o spiră care trece peste buza tamburului. Necaz scrie pe tine. Dacă ai făcut până acum treaba asta, oprește-te. Multe din perucile pe care le-ai făcut, de-acolo ţi se trag. Dacă pui de-acum încolo pick-up-ul cu mâna, putem să bem ceva împreună, să sărbătorim. Dacă nu, e musai să-ţi comanzi o apă plată cu lămâie.

8. Nu fă singur service / reparaţii mulinetei decât atunci când ești pregătit (informaţii + aptitudini) să o faci. Dacă are „baie de ulei”, nu lua lucrul ăsta la propriu. Nu-i fă baie cu ulei. Dacă nu te pricepi, vezi doar de galet și lasă-l pe unul care se pricepe să facă restul.

Poate mai sunt și altele, dar nu-mi vin în minte. N-o să le numesc greșeli ca să nu supăr pe nimeni. Repetate, toate astea strică puţin din mulinetă, din fir și din plăcerea pescuitului.

P.S. Vă puteţi abona la newsletter-ul totpescuit.ro Aici (în partea de jos a paginii). Dacă vă place blogul meu spuneţi-le și prietenilor voștri despre el.

Se spune că e o strânsă legătură între miros și amintiri. Dacă e așa, atunci amintirile mele au miros de pește. Aveam doar trei sau patru ani când tata a început să mă poarte cu el pe ape. Ne cocoţam amândoi pe bicicleta lui rusească, neagră. Îmi era frică. Mâinile îmi erau încleștate pe ghidon. Trăiam un mix ciudat de frică, amestecată cu nerăbdare și durere. De posterior. Mai ales când intram pe macadam. Încă mai cred că bicicleta aia nu mă suporta. Nici eu pe ea.

Ajungeam întotdeauna dimineaţa devreme. Nu-mi amintesc decât sunetul ritmic al pedalelor, vântul de pe faţă și mirosul ceţii. Aveam un loc al nostru pe care-l vizitam mereu. În locul ăla, Mureșul trecea prin niște ţevi imense de beton. Pescuiam în aval de ele și prindeam de toate, de la obleţi până la somni. Nu mulţi, nici mari. Dar nu conta.

Primul meu pește nu a fost chiar pește. A fost o trăsătură ratată. Priveam de ceva vreme, hipnotizat, un vârf de undiţă lansată la fund, cu râmă. Trăsătura m-a surprins. Nici acum nu știu ce a fost. Știu doar că nu am contrat la timp. Poate de-aia dau astăzi contre și în somn.

În concedii, pescuiam în Moldova, pe râuri de munte. La început, o făceam cu băţ din alun și cu aţă. Prindeam boișteni și păstrăvi. Îmi plăcea mult. Mai târziu, copiii din satul bunicii mă așteptau și întrebau de mine. Ştiau că le duc nailon și cârlige. Nu se prea găseau pe atunci.

Un pescar adevărat nu are măsură, iar noi eram doi. Mergeam des la pescuit, dar mama nu ne-a oprit niciodată. Am fost norocoși. Am mers cu tata pe bicicleta antipatică până am rupt-o. Pesemne că ceva se schimbase. Tata era la fel, eu crescusem.

Pe Mureș prindeam mrene în martie, cleni în august, șalăi în septembrie și știucă în noiembrie. Îmi făcusem un calendar pe care îl rotunjeam an de an. Știu că așteptam toamna să mergem pe baltă, la știucă. Aveam cărări prin stuf care ne duceau la locurile noastre. La început căutam știuca la plută, cu pește. Când dispărea câte-o plută, îmi bătea inima să-mi sară din piept. Și număram…întotdeauna până la opt. Apoi am descoperit rotativa. Musai numărul trei.

Multe s-au schimbat de atunci. S-a schimbat puţin și pasiunea aia curată de la început. Nu mult. Încă nu pot să dorm înaintea unei partide de pescuit. De multe ori mă trezesc fără ceas. Nu știu dacă i-am mulţumit vreodată tatei că m-a luat cu el pe ape atât cât să mă fac pescar. Dar cred că știe.

Acum am eu un fiu. Are un an și opt luni, dar pricepe. „MU” e mulineta și „PE” e peștele. Mă-ntreabă mereu de ele. Mulinează ca un expert și, din când în când, se oprește tacticos și verifică frâna. Am observat că niciodată nu-i reglată pe gustul lui. După ce o reglează cum trebuie, îmi aruncã o privire serioasã. Vrea să știe dacă am băgat la cap.

Nu i-am zis încă, dar într-o zi o s-o luăm pe „MU” și-o să mergem la „PE”. Tare aș vrea să pescuiască. Nu pentru mine. Pentru el.

P.S. Vă puteţi abona la newsletter-ul totpescuit.ro Aici (în partea de jos a paginii). Dacă vă place blogul meu spuneţi-le și prietenilor voștri despre el.

Nu știu alţii cum sunt, dar eu am început să am capacităţi extrasenzoriale. De anul ăsta. Ca s-o spun pe șleau, când mă uit pe gaura copcii văd viitorul. Iarna asta m-am uitat de câteva ori. Ce-am văzut nu e frumos deloc.

Hai să începem cu partea economică. Concurenţa bună e atunci când cineva face un lucru bun și prin asta te ambiţionează sau te obligă să faci și tu la fel. Concurenţa rea, ca să nu-i zic proastă, e același lucru, dar în sens invers. Trage unul o căruţă spre groapă și tu te ambiţionezi să cazi înăuntru înaintea lui. Acum să definim părţile.

Statul sunt ei. Funcţionarii ăia vremelnici care semnează sau nu semnează o hârtie. Și asociaţia aia mamut (AGVPS), care nu se știe exact ce statut juridic are, dar care se comportă tot ca statul. Deci o s-o încadrăm la stat.

Privaţii sunt patronii de baltă. Le spun așa pentru că aia e trăsătura lor definitorie. Sunt de baltă. Momentul preferat al anului – toamna târziu, când se plăsuiește. Culoarea preferată – argintiu, ca solzul de „fitofag”. Scop în viaţă – profit maxim, fără investiţii.

Tragedia pescuitului românesc e că statul și privaţii trag la aceeași căruţă. Și o trag spre groapă. Asta numesc eu un parteneriat public-privat. Parteneriatul ăsta public-privat ne omoară toţi peștii. Cu zile.

Azi mai avem câţiva. Ce facem cu ei? Partea bună e că peștii ăștia care au mai rămas sunt aleși pe sprânceană. Au trecut prin selecţii naturale și artificiale. Au material genetic ireproșabil. Trebuie lăsaţi să se reproducă. Statul și privatul trebuie să le garanteze asta! Statul trebuie s-o facă prin prohibiţie la timp și pe bune. Și prin prezenţă pe apă. Privatul să-și ia un inginer piscicol bun.

După reproducere, trebuie să avem grijă ca peștii să nu dispară. Statul și privatul trebuie să garanteze asta! Statul, AGVPS-ist sau nu, o poate face tot prin prezenţă pe apă. S-o facă! Privatul să nu mai plăsuiască la fel ca un braconier ordinar.

Există în ambele medii și oameni de calitate (puţini!), dar schimbarea nu va veni de la ei. Schimbarea trebuie să vină de la pescărime. Când o să avem conștiinţă colectivă și n-o să ne mai mulţumim cu puţin, o să se schimbe ceva în pescuit (și-n rest). Iar acum nu ne mulţumim cu puţin. Ne mulţumim cu nimic.

Când am zis că începem cu partea economică am minţit. Doar despre partea economică e vorba. Tu plătești ca să pescuiești pe apele publice și private, iar în schimbul banilor, ei trebuie să-ţi garanteze că ai șanse să întâlnești peștele. Statul și privaţii trebuie trataţi ca niște furnizori. În cazul nostru pescăresc, sunt niște furnizori de potenţială plăcere. Trebuie trași de mânecă. De toţi banii. Vezi că nu avem nici gaz, nici curent, iar facturile sunt toate plătite. Ce ai de gând să faci în legătură cu asta?

P.S.1 Eu anul ăsta nu mai merg pe lacuri private unde se plăsuiește dement. Și-o să scriu despre ele. Să le știe lumea. Permisul o să mi-l fac la un AGVPS care mișcă un deget și-mi arată că nu e mort. Dacă nu găsesc niciunul, merg doar pe Dunăre sau mă las de pescuit. Vai de lansetele mele!

P.S.2 Vă puteţi abona la newsletter-ul totpescuit.ro Aici (în partea de jos a paginii). Dacă vă place blogul meu spuneţi-le și prietenilor voștri despre el.

Suntem pescari. Știm cu toţii că pasiunea asta e musai să fie imortalizată. Din vanitate, obișnuinţă, din drag de pești sau grijă de posteritate. Poze cu pești sunt la tot pasul. Mai mari, mai mici, mai în sânge sau mai bine făcute, tot poze sunt. Ai prins un pește și vrei să-i faci poza perfectă? Ascultă-mă bine!

N-o să-ţi vorbesc astăzi despre lumină naturală, încadrare și alte chichiţe fotografice. Îţi scriu simplu, ca de la pescar la pescar.

Mă uitam într-una din zile pe net. Văd o poză cu un pește imens. În fundal, un pescar mititel zâmbește forţat. Pesemne că știe ceva ce noi nu știm. Sau tocmai a făcut o întindere. Are să ne arate mai multe fotografii. Toate la fel. Peștele mare, împins spre aparatul foto, el schimonosit. Nu știu de câte ori a șters de mucus obiectivul camerei. Nici dacă e sponsorizat de fastum gel. La hashtag-uri nu era trecut. În fine, mi-a dat de gândit…

Ai prins un pește mic? Nu-i nimic! Pe praful ăsta, e bine că l-ai prins și pe ăla!

Dacă vrei să pară mare trebuie să te întinzi. Mult. Cu cât ești mai lung în braţe cu atât iese mai bine poza! Dacă ești ghinionist ca mine și nu ai braţele suficient de lungi ţi se trage de la părinţi. Știu pe cineva care poate remedia problema noastră genetică.

Tipul e rezident la Medicină. În timpul liber construiește lansete și mi-a zis că ne poate pune o prelungire de carbon pe membrele superioare. Se laudă că operaţia e minim invazivă. Dacă n-ai încredere, poţi să aduci carbonul de-acasă. Lucrează și cu materialul clientului. Cred c-o să apelez la el. Așa o să pot și eu să fac poze reușite. Hmm, numai să nu mă prindă vreo furtună…la naiba – nu riști, nu câștigi! Doar v-am zis că sunt pescar extrem, nu?!

Ar mai fi o variantă…un selfie stick pescăresc. Se agaţă peștele de băţ și se ţine cât mai departe de pescar. Pentru o poză reușită, recomand să nu fie mai scurt de trei metri. Nu vreau să par vulgar, dar prea lung nu există. Gândiţi-vă la asta ca idee de afacere! Când porniţi producţia, vreau cotă parte!

Lumea e mare și am trăit să văd și erori de împingere. S-au întâmplat chiar și la case alese. Pești împinși în lateral…niște amatori! Din experienţa mea, împinsul în lateral (stânga sau dreapta) nu îmbunătăţește efectul artistic. Nu recomand!

Ai prins un pește mare? Unde??? ?

În cazul ăsta, nu te lăcomi. Grandomania pescărească nu dă bine. Nici în poze, nici pe apă. Trebuie împins puţin în faţă, nu zic nu, dar nu mult…cât să zici „ei lasă”. Cu timpul, vei învăţa exact când și cât să împingi. E o chestiune ce ţine de experienţă… ?

Un capitol aparte e fotografia de interior. Se practică și cu pești mici și cu mari. Dacă te pozezi în casă cu un pește mic, partea bună e că apar în fotografie și alte elemente ce pot lua prim-planul. O răpire din Serai, o gresie montată la boloboc, niște chiloţi uitaţi pe etajeră – înţelegi unde bat…Scapi de criticile legate de dimensiunea peștelui!

Un alt avantaj al fotografiei de interior e că te scapă de inhibiţii. Parcă altfel e când pozezi la bustul gol…Te simţi în largul tău, te simţi acasă și vrei să ne-o arăţi și nouă. Peștele e deja în plus. Ești doar tu și aparatul foto. Dacă pui și puţină muzică s-ar putea să te simţi ca la o ședinţă foto Sports Illustrated 2018…

Până data viitoare vă las cu imaginea asta în minte și vă spun că vă puteţi abona la newsletter-ul totpescuit.ro Aici (în partea de jos a paginii). Dacă vă place blogul meu spuneţi-le și prietenilor voștri despre el.

Azi-noapte a nins. Îmi sun toţi informatorii. Oameni situaţi în puncte cheie, oameni influenţi care în fiecare zi primesc vești proaspete despre…starea Mureşului. ? Aflu că nu se prinde, dar totuși plec.

Ajung pe malul apei şi realitatea îmi gâdilă perseverenţa – Mureşul arată perfect! Nivelul e bun, culoarea bate spre verzui şi sloiurile de gheaţă lipsesc. Nu-mi amintesc când am montat mulineta, când am trecut firul prin inele, nu mai ştiu ce nod am făcut şi nici câte secunde au trecut până-n momentul în care am sacrificat primul jig. Apă adâncă şi agăţătură. Peștii nu pot fi departe…

După trei ore și sute de lanseuri îmi dau seama că nu e chiar aşa. Mă întorc în cel mai promiţător loc, trec pe fineţuri şi pipăi cu jigul fiecare centimetru. În nici cinci minute Mureşul o ia razna şi creşte vizibil. Tone de gheaţă plutesc pe suprafaţa apei.

Plec spre un golf ce poate fi singurul meu refugiu din calea sloiurilor. Într-adevăr, golful e pescuibil. Am un je ne sais quoi (?) la primul lanseu, înţep şi aduc la mal un somotei la kilogram. Din păcate e agăţat neregulamentar. Nu se pune. Nu-mi pierd speranţa. Orice peşte prins pe o astfel de apă e un trofeu. Insist şi am un atac. De data asta totul e perfect – o mârliţă de aceeași dimensiune.

Între timp Mureşul se potolește şi gheaţa se răreşte. Mă mut. Încercând să evit sloiurile, lansez pe poziţie viitoare, ghidez firul prin labirintul de gheaţă şi, la prima tresărire a firului, înţep! Nimic. Abia în momentul în care scot shad-ul din apă realizez că am pierdut apendicele vibratil…Şalău mic – îmi spun, ca să pot depăşi momentul.

Schimb guma şi lansez exact în acelaşi loc. Atac! Îl am. Ia fir. Pare conştient de poziţia fiecărui sloi de gheaţă aşa că încearcă să nu rateze niciunul. ? Luptă atipic. Se încăpăţânează să rămână lipit de substrat. Profită de curent şi prelungeşte lupta până când ultimul strop de acid lactic dă semnalul relaxării musculare. Îl ridic la suprafaţă şi văd că e…o EA. O mreană de două kilograme. Deja e seară. Plec spre casă.

A doua zi mă sună un amic: „El: Incredibil…am dat şi eu de mrene! Am crezut că minţi când mi-ai zis să dau acolo….Am luat două mai mari şi un strapazan. Eu: Bine, mă….Te-am minţit eu vreodată?!? ?”

Când vine vorba de mreană posibilul se transformă în probabil. Chiar şi aşa, comunitatea pescărească priveşte în continuare cu reticenţă întâlnirile de gradul trei dintre mustăcioasele sărite de două kilograme şi nălucile de orice fel.

Căutând explicaţii, puţini sunt cei ce pun totul pe seama nutriţiei, aşa cum ar trebui. E simplu – o parte din dieta exemplarelor adulte e formată din peşte. Aparatul lor digestiv e capabil să valorifice acest tip de hrană. Criza proteică mondială are ecou şi în lumea subacvatică unde, fie că te numeşti Carpio sau Barbus, fishmeal-ul nu se refuză.

De atunci am mai avut partide cu mrene memorabile şi tot nu mi-a trecut. Mi-e dor să caut locuri, să nădesc și să văd trăsătura ei inconfundabilă. Mi-e dor de mreană!