În articolul Localizarea înseamnă șalău (I) (pe care îl puteţi citi Aici) am întors pe toate feţele localizarea pre-reproductivă. Încălzirea globală mă forţează să renunţ la orice gând de copcă și să vorbesc prematur despre localizarea reproductivă.

Când temperatura apei ajunge la 8-10 °C masculii de şalău ştiu că e momentul să se retragă spre maluri. Nerăbdători şi intens pigmentaţi, aceştia elimină feromonii meniţi să ghideze femelele spre locul de întâlnire. Poate că pe apele publice prohibiţia ne va condamna la abstinenţă. Pe lacurile private, conştiinţa ar trebui să ne îndemne la cumpătare. Folosit în exces, jigul capătă acum valenţe contraceptive.

Hrănirea trece în plan secund, toată energia şalăilor canalizându-se spre efortul reproductiv. Spre deosebire de alte specii, imune în această perioadă la ofrande pescăreşti, şalăii nu ignoră nălucile. Orice intrus ce se aventurează în perimetrul ales de masculi pentru amplasarea cuibului va avea o soartă previzibilă.

Atacurile sunt mai clare ca oricând, răpitorii lovind nălucile cu o agresivitate ieşită din comun. Acesta e probabil cel mai bun moment pentru a iniţia un profan în tainele pescuitului la răpitori. În linii mari, locurile fierbinţi au următoarele coordonate: apă cu adâncimea de 0,5-1,5 m, fund tare şi existenţa unui suport la care icrele să adere (structuri de tot felul).

Când apa trece de 11 °C atacurile sunt întrerupte, pentru o scurtă perioadă, de reproducerea propriu-zisă. După fecundarea icrelor, femelele părăsesc cuibul şi îşi redefinesc piramida nevoilor. Foamea capătă din nou sens. Proaspăt degrevate de sarcinile părinteşti, ele îşi abandoneză fără ezitări progeniturile şi pun stăpânire pe praguri.

Depărtându-ne de maluri le vom găsi la apă mai adâncă, grăbite să-şi recapete forţele pierdute. Comportamentul lor nu va fi marcat de excese, ca în cazul masculilor. Plasticele moi, în culori naturale, armate pe clasicele jiguri reprezintă soluţia firească.

Pe dorsalele înfoiate ale masculilor apasă acum întreaga responsabilitate a perpetuării speciei, astfel că nicio nălucă ce se va apropia suficient de mult de cuib nu va trece neobservată. Imaginaţi-vă un cerc în centrul căruia se găseşte cuibul păzit de şalău. E lesne de înţeles că masculul va reacţiona cu atât mai agresiv cu cât năluca va trece mai aproape de centrul cercului. Ştiind asta, încercaţi să acoperiţi cât mai atent locul în care pescuiţi prin lanseuri repetate. Dacă prin preajmă există vreun şalău dominat de instinctul patern atacul nu se va lăsa prea mult aşteptat.

Să nu credeţi că sunt ușor de prins doar pentru că sunt hormonali. Nu e chiar așa. S-ar putea să atace scurt și metalic – caz în care veţi avea multe rateuri. Încercaţi monofilamentul. S-ar putea să nu urmărească năluca nici măcar un metru. Fiţi răbdători și încercaţi mai multe tipuri de recuperare. Înainte de depunerea icrelor masculii vor patrula mult între ape. Nu neglijaţi voblerul. Și câte se mai pot întâmpla pe apă!…. ?

Cei care nu au reuşit până acum să treacă de pragul psihologic al jigului de „n” grame au acum cel mai bun prilej să o facă. Hotărârea cu care şalăii reacţionează poate creşte direct proporţional cu agresivitatea imprimată nălucilor. Culorile stridente şi vibraţia vin să completeze portretul robot al nălucii perfecte.

Indiferent că e pre-reproductivă, reproductivă sau post-reproductivă – localizarea înseamnă șalău!

Dacă îţi place totpescuit.ro și vrei să afli primul noutăţile de pe site te poţi abona Aici (în partea de jos a paginii)

Înainte să se fi născut cârligul, o masă fără pește te transforma în paria. Azi e mai simplu. Dacă n-ai prins, scapi. Nu și de miștourile confraţilor pescari.

Ce se întâmplă în mintea noastră de pescari atunci când nu prindem? Nu știu. Știu doar ce se întâmplă în a mea.

Sâmbătă am fost la pescuit. Nu contează unde. Sau poate contează. Într-un loc pe care credeam că-l știu. El cu siguranţă mă știa pe mine, căci e un lac pe care l-am dominat partide la rând. O locaţie unde nu mai puteam avea surprize. Am avut.

Am căutat șalăul și-am făcut-o corect. Am folosit fire nefiresc de subţiri, gume vrute și nevrute lestate fin și barbar (pescuiam pe apă de 6-9 metri). Să spun oare și ce sonar am avut? Mi-e rușine. Hai fie…unul de nivel mondial.

Nu am fost leneș. Am căutat peștii toată ziua și-am ancorat în zeci de locuri frumoase și urâte, locuri în care nu aș fi pescuit în alte circumstanţe. Am pescuit totul, de la agăţături groaznice la platouri plictisitoare. Nu are rost s-o mai lungesc – n-am prins nimic. ?

Singurii pești din ziua respectivă, doi la număr, s-au prins insistând mecanic șase ore pe același loc. Scuzaţi-mă, dar eu așa ceva nu pot să fac. Nu așa văd pescuitul. Mai bine că nu am prins!

Indiferent că prind sau nu într-o partidă – fac o analiză. Ce-am făcut bine? Ce-aș fi putut îmbunătăţi? Unde am greșit? În pescuit sunt masochist. Întotdeauna am învăţat mai mult din partidele în care am prins greu sau deloc decât din cele în care am dat recital. Asta e faţeta politic corectă.

În subconștientul pescăresc lucrurile decurg altfel. Când am o partidă în care nu prind, în primele trei ore sunt agitat. Nimic nu-mi pică bine. Mâncarea n-are gust, n-am chef de vorbă și transpir regrete. Dacă pescuiam pe apă mai mică sau mai adâncă, dacă dădeam cu mai mare sau cu mai mic, dacă ajungeam mai devreme pe baltă…era altceva! ?

La patru ore de la experienţa neplăcută probabil mă forţez s-adorm. Într-un final reușesc, dar mă trezesc invariabil o dată sau de două ori dând contră zdravăn. În somn. Cât pentru toate trăsăturile absente din ziua respectivă! Verific integritatea corporalã a soţiei.

La cinci ore distanţă mă-nvăluie o oboseală cruntă. Cedez și-adorm. A doua zi nu sunt mahmur. Eșecul nu mai doare. Sunt bine și sunt gata să o iau de la capăt.

Eu când eram băiet cutreieram pe ape. Și trăiam pescuitul atât de intens încât mă ofticam când prindeau alţii. Îl trăiam prost. Parcă prindeau peștii mei. Ca și cum „peștii mei” există…

Azi sunt mai bun. Și pe apă și dincolo de lansetă. Oricine ai fi, azi mă bucur că ai prins tu!

Era să uit ceva…Dacă nu aţi prins să nu vă ascundeţi după superstiţii! Eu când nu prind nu sunt superstiţios.

PS1 Nu mai merg la pescuit sâmbăta, în sărbătorile legale, când e lună plină, când e solunarul prost, când uit ceva acasă, când îmi taie calea vreo felină, când îmi zice soacra baftă la pește (se întâmplă de fiecare dată!!!).?

PS2 Aștept miștourile pe adresa redacţiei ?

Azi-noapte a nins. Îmi sun toţi informatorii. Oameni situaţi în puncte cheie, oameni influenţi care în fiecare zi primesc vești proaspete despre…starea Mureşului. ? Aflu că nu se prinde, dar totuși plec.

Ajung pe malul apei şi realitatea îmi gâdilă perseverenţa – Mureşul arată perfect! Nivelul e bun, culoarea bate spre verzui şi sloiurile de gheaţă lipsesc. Nu-mi amintesc când am montat mulineta, când am trecut firul prin inele, nu mai ştiu ce nod am făcut şi nici câte secunde au trecut până-n momentul în care am sacrificat primul jig. Apă adâncă şi agăţătură. Peștii nu pot fi departe…

După trei ore și sute de lanseuri îmi dau seama că nu e chiar aşa. Mă întorc în cel mai promiţător loc, trec pe fineţuri şi pipăi cu jigul fiecare centimetru. În nici cinci minute Mureşul o ia razna şi creşte vizibil. Tone de gheaţă plutesc pe suprafaţa apei.

Plec spre un golf ce poate fi singurul meu refugiu din calea sloiurilor. Într-adevăr, golful e pescuibil. Am un je ne sais quoi (?) la primul lanseu, înţep şi aduc la mal un somotei la kilogram. Din păcate e agăţat neregulamentar. Nu se pune. Nu-mi pierd speranţa. Orice peşte prins pe o astfel de apă e un trofeu. Insist şi am un atac. De data asta totul e perfect – o mârliţă de aceeași dimensiune.

Între timp Mureşul se potolește şi gheaţa se răreşte. Mă mut. Încercând să evit sloiurile, lansez pe poziţie viitoare, ghidez firul prin labirintul de gheaţă şi, la prima tresărire a firului, înţep! Nimic. Abia în momentul în care scot shad-ul din apă realizez că am pierdut apendicele vibratil…Şalău mic – îmi spun, ca să pot depăşi momentul.

Schimb guma şi lansez exact în acelaşi loc. Atac! Îl am. Ia fir. Pare conştient de poziţia fiecărui sloi de gheaţă aşa că încearcă să nu rateze niciunul. ? Luptă atipic. Se încăpăţânează să rămână lipit de substrat. Profită de curent şi prelungeşte lupta până când ultimul strop de acid lactic dă semnalul relaxării musculare. Îl ridic la suprafaţă şi văd că e…o EA. O mreană de două kilograme. Deja e seară. Plec spre casă.

A doua zi mă sună un amic: „El: Incredibil…am dat şi eu de mrene! Am crezut că minţi când mi-ai zis să dau acolo….Am luat două mai mari şi un strapazan. Eu: Bine, mă….Te-am minţit eu vreodată?!? ?”

Când vine vorba de mreană posibilul se transformă în probabil. Chiar şi aşa, comunitatea pescărească priveşte în continuare cu reticenţă întâlnirile de gradul trei dintre mustăcioasele sărite de două kilograme şi nălucile de orice fel.

Căutând explicaţii, puţini sunt cei ce pun totul pe seama nutriţiei, aşa cum ar trebui. E simplu – o parte din dieta exemplarelor adulte e formată din peşte. Aparatul lor digestiv e capabil să valorifice acest tip de hrană. Criza proteică mondială are ecou şi în lumea subacvatică unde, fie că te numeşti Carpio sau Barbus, fishmeal-ul nu se refuză.

De atunci am mai avut partide cu mrene memorabile şi tot nu mi-a trecut. Mi-e dor să caut locuri, să nădesc și să văd trăsătura ei inconfundabilă. Mi-e dor de mreană!

Crăciunul e despre nașterea Mântuitorului.

Restul sunt doar detalii mai mult sau mai puţin frumoase. După om. Doar că, spre deosebire de pescuit, aici detaliile nu fac diferenţa. Tot despre ce-am scris mai sus e. Sau ar trebui să fie.

Crăciun fericit tuturor!

PS Poza e pentru pescarul din voi. Textul merge mai adânc.

Tresărirea nefirească a firului e urmată aproape instantaneu de un şoc ce-ţi scutură mâna dreaptă spulberând îndoielile legate de te miri ce iluzie optică. Următorul lanseu confirmă faptul că te afli pe teren minat. Atacul venit pe cădere arată exact cât de volatilă e situaţia în preajma substratului. Eşti cocoţat pe un munte de şalăi şi prinzi peşte după peşte. Sunt momente în pescuit când pur şi simplu ştii că ai tras lozul câștigător.

Dar în pescuit nu e destul să te afli deasupra șalăilor. Condiţia necesară și suficientă pentru a simţi ţacul ăla după care alergi de nebun e să fii atent la detalii. Ele sunt cele care fac diferenţa între o partidă reuşită şi o simplă ieşire în natură. Nu că aş avea ceva cu iubitorii de natură, dar stimulii la care apelăm pentru a zgândări receptorii şalăilor trebuie să aibă o ţintă precisă. Ce vrem să obţinem din partea răpitorului: un atac de hrănire sau o reacţie instinctivă?

În cazul atacului de hrănire peştele inhalează năluca fiind mânat preponderent de foame. Pentru a obţine un astfel de atac vom folosi, din punct de vedere cromatic, năluci cât mai apropiate de peştii pradă. Vibraţii așijderea – cât să zici „ei lasă” ?. Cum altfel se explică șalăii prinși la năluci care „nu fac nimic” (nu vibrează)? Sau șalăii (la plural) prinși cu jigul gol. Sunt vulpoi bătrâni printre voi care zâmbesc acum. Au păţit-o.

Mizăm pe tehnici de fineţe, fire subţiri (eventual fluorocarbon) şi gramaje mici, dându-i timp răpitorului să analizeze potenţiala pradă. E simplu: imităm un peştişor muribund. Complicat e să-l faci pe Lucioperca să te creadă.

Pentru a obţine un atac instinctiv apelăm la gramaje mari, culori aprinse, vibraţii şi năluci agresive ce dezlocuie mult. Nu te grăbi să strigi evrika, căci foamea și instinctul se întretaie și se amestecă într-atât încât nu o să știm niciodată care dintre ele gâdilă mai abitir cerebelul șalăiesc. Nu-ţi bate capul cu asta și zi mersi că ţi-a tras!

Nu există pescar de şalău care să nu aibă o culoare preferată. Sunt unii care pot să jure că şalăul se prinde doar la verde glitter sau la perlă cu spate negru, coadă argintie şi puţin…foooooarte puţin (!), roşu pe burtă ?.

Sigur că, pe o apă limpede cristal, culoarea are un rol important dar, într-un top trei al importanţei în pescuitul şalăului, o plasez pe ultima poziţie. Pe primul loc e localizarea. Cu ea începe și (uneori) se termină totul. Pe doi e căderea. Sunt secundele alea neînsemnate pentru tine în care năluca planează în căutarea substratului. De multe ori nu va ajunge la destinaţie. Pentru șalău secundele alea sunt preludiul unui prânz săţios, de nerefuzat. Pornirile ancestrale nu se discută – doar suntem pescari, nu?

Nu există niciun lucru mai de preţ în pescuitul vărgaţilor decât căderea. Restul sunt detalii ?. Jucaţi-vă cu ea și experimentaţi. Lăsaţi-i pe ei să vă spună ce le place și ce nu. Pescuiţi inteligent și încercaţi mereu să fiţi deasupra șalăilor!