Circuitul știucii în natură poate fi scurt sau lung. Un cerc ce, mai devreme sau mai târziu, se închide.

Circuitul scurt e ăla în care știucile se mănâncă între ele. Până rămâne una la metru pe care s-o prinzi tu la o lingură lansată precis, la buza stufului. Cercul s-a închis natural.

Circuitul lung e ăla în care, acum câţiva ani, pe vremea asta, o știucă plină de icre răspundea unei porniri ancestrale – reproducerea. De câteva luni tot corpul ei, până la nivel celular, lucrează pentru asta. Și-ar da viaţa pentru asta, dacă ar fi nevoie, ca un kamikaze. Într-o clipită. Fără ezitări. O armată de pixuri (n.a. pix – puiet de știucă, știucă mică) îi datorează totul.

Derulăm pe repede înainte până în ziua de azi. O știucă răsărită din icrele mamei kamikaze îi calcă pe urme. E hotărâtă ca somonul ce se întoarce spre izvorul natal. Nimeni și nimic nu-i poate sta în cale. A scăpat în scurta sa viaţă de vintire, taliene și monofilamente. Fără număr. Doar ca să ajungă aici și să ducă neamul înainte. Nu știe ce o așteaptă.

De nicăieri, o barcă dotată cu mulţi cai putere apare pe ghiol. E luată pe pește. Pe fundul ei stă o zeamă de sânge și solzi. De ieri. La cârma bărcii e cineva ce pare-a fi om. Dar nu e. Dacă te-apropii, un amestec de cizme și tutun îţi inundă nările. Verifică plasele. O găsește și pe ea acolo. E bucuros. Ieri o prinsese pe maică-sa.

Icrele stăteau să curgă din ea. Două degete groase de lipovean hârșit îi intră în orbite. Peștii nu simt durerea. Ăsta e un moment în care îmi place să cred asta. Pentru că eu o simt. Undeva în Deltă o știucă urlă în stuf. Tocmai a fost spintecată. Nu e un catch and release. Acum, din burta ei marmorată curge sânge. Și-a dat viaţa. Nu pentru viitoarea generaţie de știuci, ci pentru viitoarea generaţie de braconieri.

E atât de bucuros încât îl sună pe el – pe șefu’. Nu pe ăla mic. Îl sună direct pe ăla mare. Șefu’ e la birou, la Minister, dar îi răspunde. Vrea să vadă ce-a prins. Braconierii cei mai periculoși sunt ăia pe care nu-i vezi. Nu toţi braconierii se îmbracă în costum de neopren. Sunt unii care poartă cravată și costum de firmă. Și braconează din pix. Ce paradox! Pixuri furate din pix.

La ora la care scriu acest articol, Ordinul care stabilește prohibiţia în anul 2018 e în aer. Știu…ce atâta grabă?! E vremea lor. A știucilor doldora de icre. La ora la care scriu acest articol, braconierul cu cizme e în barcă, pe ghiol, iar cel la costum e în biroul său cu nume pe ușă. Semnează acte. Nu și Ordinul. Ăla poate să mai aștepte. Cota de icre nu e încă atinsă.

Să nu te întrebi de ce nu mai e știucă. Să nu urăști pescarul de lângă tine. Acum știi care sunt adevăraţii vinovaţi.

Cercul s-a închis.

Vă puteţi abona la newsletter-ul totpescuit.ro Aici (în partea de jos a paginii). Dacă vă place blogul meu spuneţi-le și prietenilor voștri despre el.

Mi-a zis un prieten virtual că ar vrea un articol despre știucă. Poate că sunt mai mulţi care ar vrea.

Dacă mâine aș merge la știucă aș începe așa. Aș căuta peștele pe zonele din imediata apropiere a locurilor de depunere. Reproducerea e cel mai important moment din viaţa unui pește și nimic nu-l influenţează mai clar decât asta. Toţi peștii sunt, la început de sezon, pe modul dragobete.

Dacă ar fi să-mi aleg firul aș da cu monofilament. Am eu un fetiș pescăresc legat de bătrânul monofilament. Mă ajută să prezint năluca altfel, se comportă altfel în apă, iar asta îmi aduce trăsături în plus.

Dacă ar fi să dau cu oscilantă, aș da cu cele mai urâte din trusă. Cu alea oxidate și șterse. Doamne, ce îmi plac alea pe care alţii nu ar pune mâna nici să-i rogi!…Am auzit tot felul de legende cum că unii grăbesc procesul de sluţire al tablelor. Eu nu. Mie îmi place să le văd cum îmbătrânesc. Sunt mai de modă veche.

Aș alege una care pe orice fel de recuperare nu se învârte. Una care face mereu stânga-dreapta. Obsesiv. Pe cădere vreau să coboare blând și frumos atunci când o las să meargă cu firul ușor tensionat. Când las firul moale de tot, vreau să fie sălbatică și să coboare cu schimbări de direcţie (spre lateral sau să se îndepărteze de mine). Nu e tot una să lași oscilanta să cadă liber sau cu firul tensionat. Gândește-te la asta.

Dacă ar fi să dau cu gumă, aș pune una articulată sau nu, dar fără apendice vibratil. Aș da cu ea nelestată. Aș face în așa fel încât struna și guma să se îmbine perfect, fără agrafe care să-mi agaţe vegetaţie. E o nălucă versatilă. Aș pescui toată coloana de apă, dar m-aș aștepta să prind în preajma substratului, pe recuperare lentă, cu zvâcniri la răstimpuri.

Dacă ar fi să dau cu vobler, aș da cu unul ce rămâne suspendat. Dar să fie un suspending cinstit, de-ăla de care numai japonezii sunt în stare să facă. Îi știţi, sunt ăia care își cer scuze când întârzie trenul o secundă. Poate din cauza aia sunt și voblerele lor atât de piperate. Că întârzie la job. O secunda azi, una peste o lună…se adună.

Aș alege unul lung și subţire și l-aș pescui cu zvâcniri din lansetă. Ritmice. Una-două-pauză, una-două-pauză, una-două-trei-pauză ș.a.m.d. Aș face pauze de vreo patru secunde între reprize. După fiecare zvâcnire trebuie să lași firul moale de tot pentru ca voblerul să facă exact ce trebuie. Dacă nu faci asta, pierzi mult.

Dacă aș prinde știucă, și aș prinde (!), i-aș da drumul. Mi-a dat un prieten anul trecut niște chiftele de știucă ce m-au marcat. Și mai e o știucă umplută, cusută cu aţă albă ca minciunile politicienilor…și pe asta o visez de ceva vreme, dar nu e momentul acum pentru reţete de știucă. Din martie încolo, după reproducere, mai vedem.

Ţi-am zis ce aș face eu dacă aș merge la știucă, dar nu merg. Poate mergi tu. Dă așa cum ţi-am scris și zi-mi cum a fost.

Vă puteţi abona la newsletter-ul totpescuit.ro Aici (în partea de jos a paginii). Dacă vă place blogul meu spuneţi-le și prietenilor voștri despre el.

Multă lume m-a întrebat de-a lungul timpului dacă peștele prins de mine are oase, dar ideea mi-a venit de la nevastă-mea. Nu mai vrea să mănânce decât șalău și biban. De altceva nici nu vrea să audă. De atins, nu se atinge nici de ăia. Vă spun sincer că m-am săturat de filetat pește.

Am ajuns acasă într-o seară de la pescuit. Rupt. Știţi oboseala aia cruntă care te cuprinde după o partidă de pescuit. Nu o regreţi niciodată…Doamne ferește! Dar te face să vrei să dormi ca un prunc. Scot șalăii din rucsac. Ei se uită la mine, eu la ei. Nimeni nu vrea să facă primul pas. Atunci mi-a căzut fisa! Ca mărul lui Newton. Sunt Inginer piscicol, ce naiba! Dacă nu rezolv eu problema asta, nu o rezolvă nimeni!

În noaptea aia, în loc să dorm somnul ăla de prunc nevinovat, n-am avut stare. Am dormit ca pe cârlige. Nu știu dacă am pus geană pe geană vreo două ore. A doua zi, plin de adrenalină și cafea, am început lucrul. Am un prieten din copilărie care a emigrat în America. Lucrează la NASA. Pe el l-am sunat primul. Mi-a trimis toată aparatura de care aveam nevoie.

Soţia mea (pe care o pup aici că mi-a fost muză), a fost de acord să transform apartamentul în laborator de lucru. În a treia zi, folosind echipamentul din America, am reușit să creez gravitaţie zero în apartament. Pe primii pești fără oase i-am pierdut din cauza asta. Erau instabili, i-am scăpat din mână și s-au lipit de parchet. N-am reușit să-i mai dezlipesc nici cu șpaclul.

Dacă vezi ce-i la noi în casă te îngrozești! Plutim toţi trei și peștii ca niște baloane. Noaptea dormim pe tavan. Mai rău e când trebuie să-l prindem pe ăla mic să-l punem la somn. E alunecos și levitează cel mai bine dintre noi.

Să revin la subiect. Am zis că peștele fără oase trebuie să fie o combinaţie perfectă pentru piaţa din România. Pentru piaţa internă l-am gândit. Nu-l dau la export. Şi, ca să fie perfect atât pentru consumator cât și pentru pescari, m-am gândit așa…Trebuia musai să fie hibrid!

Cu greu am reușit să hibridez fitofagul, șalăul, bibanul și somnul. Peștele meu fără oase e o combinaţie a lor – l-am botezat H206. Am pus fitofagul ca să nu fie nevoie să-i dai mâncare. Să crească singur mare. Și să fie ieftin. Șalăul – ca să-i dea puţină nobleţe și carne albă. Bibanul – ca să tragă repede, să fie pe gustul pescarilor. Și somn – ca să nu aibă solzi. Gata cu solzii de pe faianţă!

Un ultim retuș o să-i mai fac lui H206. Înspirat de succesul salamului în România, atât la raft cât și pe piaţa muzicală, am zis că trebuie să fac tot ce-mi stă în putinţă ca peștele meu revoluţionar să fie de forma unui salam. Lung și rotund la capete. Va fi lung ca să dea bine în poze. Să fie bun și pentru pescari, nu doar pentru gurmanzi. Va fi rotund la capete ca să fie prietenul consumatorului. Dacă vrei tai din el, dacă ești grăbit – muști direct. Și pentru pescari e rotund la colţuri – ca să nu mai spună unii că nu încurajez sistemul prinde și eliberează! E alunecos ca săpunul.

Vreau să trimit câte o pereche de pești fără oase fiecărui patron de lac din România. Dacă ajunge în lac sau pe farfurie – e treaba lor. Eu am conștiinţa împăcată. Bineînţeles că în primul rând o să populez lacul meu! V-am zis de el.

Când mă gândesc de câtă vreme îl așteaptă piaţa din România pe H206 mă trec fiori reci pe șirea spinării. Așteptarea a luat sfârșit. De mâine îl găsiţi în marile lanţuri de magazine. În limita stocului disponibil.

PS Are oase?!?…Nu! Acesta este un pamflet dezosat. N-ar trebui să stea în gât nimănui.

Vă puteţi abona la newsletter-ul totpescuit.ro Aici (în partea de jos a paginii). Dacă vă place blogul meu spuneţi-le și prietenilor voștri despre el.

V-am zis că pe gheaţă nu risc aiurea. Și totuși, anul ăsta așa s-au aliniat planetele încât am prins prima și ultima copcă. Un vis. Toate într-o săptămână.

După partida la șalău, despre care v-am povestit data trecută, am avut o ultimă escapadă la biban. Înaintea sezonului de copcă întotdeauna slăbesc câteva kilograme. Vreau să fiu în formă și ușor pe gheaţă. Nu glumesc! Pomana porcului, sarmalele, masa de Revelion – toate mă prind la cură. Spune tu, acum că știi câte sacrificii fac, dacă nu merit să prind pește!?!…

Am fost la magazin după larve. Ca să-mi aditivez nălucile așa cum v-am povestit în articolul ăsta. Au fost partide în care ghemotocul de larve de pe ancoră mi-a adus câteva trăsături în plus. Sau așa mi-a plăcut mie să cred. Am găsit niște larve în stare critică. Triste ca o zi fără trăsătură. Mi-era frică să deschid ziarul în care erau puse. Nu-mi venea să cred că sunt vii! Ghinion la prima oră. Am depășit cu greu momentul și am pornit spre lac.

Când vrei să te numești pescar de copcă, strângi din fesieri și iei o freză de gheaţă. Eu am strâns. Poţi s-o iei chiar și de la ruși, că nu te întreabă bibanii și șalăii dacă e de firmă sau nu. Nu intra pe gheaţă cu toporul sau cu ranga! Cu toporul tai lemne. Cu ranga dai gaură când te duci vara la adunat fân sau îndrepţi ușa la Maybach. După caz. În plus, mi-a zis de curând un prieten miștocar că la copca pătrată peștii nu trag. Tind să-i dau dreptate – le plac alea rotunde. Cu el am fost la ultima copcă.

Nu știu alţii cum sunt, dar eu am câteodată o nevoie nebună să văd o plută. Nu trebuie nici măcar să se scufunde. Trebuie doar să stea acolo și să fie de cocean. Mă duce înapoi la începuturi. Ca să-mi astâmpăr pofta de plută am pus o bucată de cocean pe fir la partida asta. Am tăiat-o până echilibra perfect mormâșca pe care o aveam la capătul liniei.

Am dat zecile de copci pe care le dau mereu. De data asta i-am găsit pe o poziţie clasică – o zonă cu agăţături. Dacă am trăsătură în vreo copcă, o marchez cu un „x” pe zăpadă. Când ești înconjurat de găuri, se întâmplă să uiţi care e copca fierbinte. Insist pe zona respectivă: schimb năluci și stiluri de pescuit până aflu ce le place. Greu e până îi localizezi și prinzi vreo doi-trei. Dup-aia e doar plăcere.

În ziua ultimei copci le-a plăcut mormâșca argintie „aditivată” cu larve (chiar și triste, ca ale mele). Jocul natural, cu mișcări de mică amplitudine, a fost cheia partidei. Am prins și la dandinetă, dar reţeta a fost aceeași – fineţe, nu agresivitate.

Când pescuiești la copcă, iar bibanii sunt suspicioși încearcă asta: plasezi dandineta la o palmă de substrat și o joci fin de câteva ori, apoi aștepţi 3-4 secunde și, dacă nu ţi-a tras, o lovești de 2-3 ori de fund. Când faci asta în preajma nălucii se formează un nor de particule în suspensie, iar șansele tale de a prinde pește cresc. Mult. Eu așa i-am prins.

Pe când citești articolul ăsta, bibanii la care visăm vor fi acoperiţi cu o gheaţă prea subţire pentru gustul meu de familist. Pentru mine, asta a fost ultima copcă.

Vă puteţi abona la newsletter-ul totpescuit.ro Aici (în partea de jos a paginii). Dacă vă place blogul meu spuneţi-le și prietenilor voștri despre el.

După ce data trecută mi-am făcut mâna cu niscaiva bibani, v-am promis că merg la o copcă șalăiască. M-am dus. Nu știu alţii cum sunt, dar pentru mine pescuitul șalăului la copcă (folosind momeli artificiale) e provocarea supremă.

Să începem cu începutul. Dacă la biban e greu iarna, la șalău e și mai și. Mai ales când ești ghinionist ca mine și nu ai prin zonă decât lacuri cu apă mică. Lacurile de genul ăsta nu știu ce-i aia stratificare termică. Poţi să zici liniștit că ești frate cu șalăul – tu dârdâi de frig pe gheaţă, el sub. Dacă ai urechea fină, aproape că poţi să-i auzi clănţănitul dinţilor.?

Îmi place să mă apropii de pește fără ca el să știe asta. La copcă e aproape imposibil să o fac. Dar când cauţi șalăii de sub gheaţă e foarte important să fii cât mai discret cu putinţă. Tocmai de-aia e musai să ai o freză. Nu una cu gel, ci una cu melc și cuţite (bine ascuţite!).

Dacă pentru un cârd de bibani dau cincizeci de copci, pentru un șalău sunt în stare să dau o sută. Eu când fac o sută de copci într-o zi, nu le umplu pe toate deodată. Nu îmi place să dau cu peștișor la copcă. Și chiar dacă am câteodată poftă de așa ceva, nu exagerez. Am văzut pe gheaţă pescari (mulţi) cu 20-30-50 de monturi cu pește viu. Nu se face.

Când încerci să prinzi șalăi criogenaţi, localizarea e critică. Dacă mă aflu pe o apă cunoscută, dau copci până găsesc exact buza pragului sau agăţătura pe care o caut. Doi metri mai la stânga sau mai la dreapta – NU BUN!

Dacă sunt pe o apă necunoscută dau rânduri paralele de câte 7-8 copci până găsesc ceva interesant. Nu știu cine a zis prima dată să nu dăm copci în linie, dar știu sigur că pescuia pe gheaţă prea subţire. Eu le dau în linie, în cerc și orice altă formă geometrică vreţi voi. Dacă gheaţa e suficient de groasă poţi să le dai cum vrei.

Am un prieten șalăist. E oltean de fel. Acum ardelean naturalizat. E foarte chiţibușar. Mereu își pune întrebări, studiază sonarul, citește peștii, gândește pescuitul – și o face cu rezultate. El are o teorie. Nu se ia după lună când merge la pescuit, se ia după soare. Zice că șalăul nu stă să-i intre soarele-n ochi și se poziţionează întotdeauna în ton cu teoria lui.

Așa și eu. Dacă e zăpadă pe gheaţă mă bucur! Și după ce mă bucur, când nu e minus afară, las gheaţa în copcă odată ce am dat gaura. Vorba olteanului, să nu le intre soarele-n ochi. Dacă o știai pe asta, de ce mai citești blogul vulpe vicleană ce ești tu…?!?? Pentru cei care n-o știau – e tare pontul, nu?!

Stau la fiecare copcă maxim cinci minute. Dau cu dandinete ce pleacă în lateralul copcii pe cădere. Când e greu de tot (cum a fost în partida asta) pun pe cârligul dandinetei ceva natural – bucată de pește, cap de peștișor etc. O fac pentru un plus de atracţie și pentru că vreau să încetinesc dandineta. Pe gheaţă, pe mal sau în barcă – tot căderea e cheia succesului la șalău (și nu numai)!

În poza cu șalăi la gura copcii, băţul e pus la derută. Cu el dau la albitură. Pentru efectul artistic l-am plasat acolo. Șalăii însă, vă asigur, sunt cât se poate de reali.

Vă puteţi abona la newsletter-ul totpescuit.ro Aici (în partea de jos a paginii). Dacă vă place blogul meu spuneţi-le și prietenilor voștri despre el.