TotPescuit

Postări etichetate ‘biban’

Triunghiul bermudelor

Sub gheaţă poate fi călduţ uneori. Cu sau fără stratificare termică, sub gheaţă te poţi baza pe o oarecare constanţă. Iarna, peștilor le place constanţa, previzibilul. Dezgheţul de care am avut parte anul ăsta a fost unul mincinos, venit prea devreme. Unde mai pui că ne-a trimis nen-tu’ Putin și un vânticel siberian ce-a făcut mai mult rău decât bine. Știi la ce mă refer. Pe vremuri de-astea numai în piele de pește să nu fii. Cine știe ce-o fi în sufletul lor?…Decât un dezgheţ prematur, mai bine o gheaţă subţire. Întotdeauna.

Incursiunea în copilărie de data trecută mi-a făcut o poftă teribilă de pescuit. De pescuit copilăros. De-ăla în care nu contează ce prinzi. Pește să fie. Așa că m-am dus la o copcă fără pretenţii, cu gânduri pașnice.

Orice partidă începe cu localizarea peștelui. La copcă e puţin mai greu decât pe apă liberă pentru că ești tare strâmtorat. Hai să-ţi spun cum găsesc eu copca fierbinte. Trebuie s-o iei din aproape în aproape și să te gândești la bermude. Doar cauţi o copcă fierbinte, nu?! Ca să n-o mai lungesc – am un triunghi al bermudelor care mă ajută să dau de pește. Diferenţa dintre al meu și celălalt (puţin mai celebru) e că al meu te ajută să găsești ceva, nu să pierzi.

Vârful A al triunghiului e o groapă. Ai fi tentat să crezi că, în sezonul rece, peștele doar acolo stă. Eu spun că iarna și primăvara devreme peștele petrece puţin timp pe groapă, dar prezenţa ei acolo, în vârful triunghiului, e esenţială. Știi cum îţi place ţie să ai un plan B? E…așa le place lor să aibă groapa acolo, la îndemână. Ăla e Nordul lor.

Vârful B al triunghiului e zona de reproducere. E locul ăla cu apă mică ce se încălzește cel mai repede. Poate are substrat tare, poate are și niște mici denivelări, poate e puţină vegetaţie sau poate e agăţătură. Depinde ce preferă peștele pe care îl cauţi.

Vârful C al triunghiului e zona pe care o numim generic – structură. Spun generic, pentru că nu e musai să fie ceva evident, ţipător. Poate fi o structură clasică (resturi de vegetaţie subacvatică, prag, agăţătură etc.) sau poate fi ceva mai subtilă (mici denivelări ale fundului, trecere de la nămol la nisip sau la un alt tip de substrat etc.).

E, acum unim punctele A, B și C. Aia e zona care mă interesează pe mine acum, în perioada asta. Peștele nu va fi nici pe groapă, nici pe zona de reproducere și nici (neapărat) pe structură. Dar obligatoriu va fi aproape de toate trei!

Am prins, la copca mea cu gânduri pașnice, albituri de tot felul. Dar nu despre asta e vorba în articolul ăsta. E despre ce face (acum) și ce va face (la dezgheţ) peștele. Nu contează care – vorbesc despre tot peștele. Îl vei găsi patrulând între cele trei puncte. Se va mișca mult în perioada următoare. Va trebui să faci și tu la fel. Indiferent ce solzoși vrei să prinzi, folosește-te de triunghiul meu și dă-mi-l înapoi când termini.

P.S. Vă puteţi abona la newsletter-ul totpescuit.ro Aici (în partea de jos a paginii). Dacă vă place blogul meu spuneţi-le și prietenilor voștri despre el.

Aș vrea ca fiul meu să pescuiască

Se spune că e o strânsă legătură între miros și amintiri. Dacă e așa, atunci amintirile mele au miros de pește. Aveam doar trei sau patru ani când tata a început să mă poarte cu el pe ape. Ne cocoţam amândoi pe bicicleta lui rusească, neagră. Îmi era frică. Mâinile îmi erau încleștate pe ghidon. Trăiam un mix ciudat de frică, amestecată cu nerăbdare și durere. De posterior. Mai ales când intram pe macadam. Încă mai cred că bicicleta aia nu mă suporta. Nici eu pe ea.

Ajungeam întotdeauna dimineaţa devreme. Nu-mi amintesc decât sunetul ritmic al pedalelor, vântul de pe faţă și mirosul ceţii. Aveam un loc al nostru pe care-l vizitam mereu. În locul ăla, Mureșul trecea prin niște ţevi imense de beton. Pescuiam în aval de ele și prindeam de toate, de la obleţi până la somni. Nu mulţi, nici mari. Dar nu conta.

Primul meu pește nu a fost chiar pește. A fost o trăsătură ratată. Priveam de ceva vreme, hipnotizat, un vârf de undiţă lansată la fund, cu râmă. Trăsătura m-a surprins. Nici acum nu știu ce a fost. Știu doar că nu am contrat la timp. Poate de-aia dau astăzi contre și în somn.

În concedii, pescuiam în Moldova, pe râuri de munte. La început, o făceam cu băţ din alun și cu aţă. Prindeam boișteni și păstrăvi. Îmi plăcea mult. Mai târziu, copiii din satul bunicii mă așteptau și întrebau de mine. Ştiau că le duc nailon și cârlige. Nu se prea găseau pe atunci.

Un pescar adevărat nu are măsură, iar noi eram doi. Mergeam des la pescuit, dar mama nu ne-a oprit niciodată. Am fost norocoși. Am mers cu tata pe bicicleta antipatică până am rupt-o. Pesemne că ceva se schimbase. Tata era la fel, eu crescusem.

Pe Mureș prindeam mrene în martie, cleni în august, șalăi în septembrie și știucă în noiembrie. Îmi făcusem un calendar pe care îl rotunjeam an de an. Știu că așteptam toamna să mergem pe baltă, la știucă. Aveam cărări prin stuf care ne duceau la locurile noastre. La început căutam știuca la plută, cu pește. Când dispărea câte-o plută, îmi bătea inima să-mi sară din piept. Și număram…întotdeauna până la opt. Apoi am descoperit rotativa. Musai numărul trei.

Multe s-au schimbat de atunci. S-a schimbat puţin și pasiunea aia curată de la început. Nu mult. Încă nu pot să dorm înaintea unei partide de pescuit. De multe ori mă trezesc fără ceas. Nu știu dacă i-am mulţumit vreodată tatei că m-a luat cu el pe ape atât cât să mă fac pescar. Dar cred că știe.

Acum am eu un fiu. Are un an și opt luni, dar pricepe. „MU” e mulineta și „PE” e peștele. Mă-ntreabă mereu de ele. Mulinează ca un expert și, din când în când, se oprește tacticos și verifică frâna. Am observat că niciodată nu-i reglată pe gustul lui. După ce o reglează cum trebuie, îmi aruncã o privire serioasã. Vrea să știe dacă am băgat la cap.

Nu i-am zis încă, dar într-o zi o s-o luăm pe „MU” și-o să mergem la „PE”. Tare aș vrea să pescuiască. Nu pentru mine. Pentru el.

P.S. Vă puteţi abona la newsletter-ul totpescuit.ro Aici (în partea de jos a paginii). Dacă vă place blogul meu spuneţi-le și prietenilor voștri despre el.

Parteneriat public-privat

Nu știu alţii cum sunt, dar eu am început să am capacităţi extrasenzoriale. De anul ăsta. Ca s-o spun pe șleau, când mă uit pe gaura copcii văd viitorul. Iarna asta m-am uitat de câteva ori. Ce-am văzut nu e frumos deloc.

Hai să începem cu partea economică. Concurenţa bună e atunci când cineva face un lucru bun și prin asta te ambiţionează sau te obligă să faci și tu la fel. Concurenţa rea, ca să nu-i zic proastă, e același lucru, dar în sens invers. Trage unul o căruţă spre groapă și tu te ambiţionezi să cazi înăuntru înaintea lui. Acum să definim părţile.

Statul sunt ei. Funcţionarii ăia vremelnici care semnează sau nu semnează o hârtie. Și asociaţia aia mamut (AGVPS), care nu se știe exact ce statut juridic are, dar care se comportă tot ca statul. Deci o s-o încadrăm la stat.

Privaţii sunt patronii de baltă. Le spun așa pentru că aia e trăsătura lor definitorie. Sunt de baltă. Momentul preferat al anului – toamna târziu, când se plăsuiește. Culoarea preferată – argintiu, ca solzul de „fitofag”. Scop în viaţă – profit maxim, fără investiţii.

Tragedia pescuitului românesc e că statul și privaţii trag la aceeași căruţă. Și o trag spre groapă. Asta numesc eu un parteneriat public-privat. Parteneriatul ăsta public-privat ne omoară toţi peștii. Cu zile.

Azi mai avem câţiva. Ce facem cu ei? Partea bună e că peștii ăștia care au mai rămas sunt aleși pe sprânceană. Au trecut prin selecţii naturale și artificiale. Au material genetic ireproșabil. Trebuie lăsaţi să se reproducă. Statul și privatul trebuie să le garanteze asta! Statul trebuie s-o facă prin prohibiţie la timp și pe bune. Și prin prezenţă pe apă. Privatul să-și ia un inginer piscicol bun.

După reproducere, trebuie să avem grijă ca peștii să nu dispară. Statul și privatul trebuie să garanteze asta! Statul, AGVPS-ist sau nu, o poate face tot prin prezenţă pe apă. S-o facă! Privatul să nu mai plăsuiască la fel ca un braconier ordinar.

Există în ambele medii și oameni de calitate (puţini!), dar schimbarea nu va veni de la ei. Schimbarea trebuie să vină de la pescărime. Când o să avem conștiinţă colectivă și n-o să ne mai mulţumim cu puţin, o să se schimbe ceva în pescuit (și-n rest). Iar acum nu ne mulţumim cu puţin. Ne mulţumim cu nimic.

Când am zis că începem cu partea economică am minţit. Doar despre partea economică e vorba. Tu plătești ca să pescuiești pe apele publice și private, iar în schimbul banilor, ei trebuie să-ţi garanteze că ai șanse să întâlnești peștele. Statul și privaţii trebuie trataţi ca niște furnizori. În cazul nostru pescăresc, sunt niște furnizori de potenţială plăcere. Trebuie trași de mânecă. De toţi banii. Vezi că nu avem nici gaz, nici curent, iar facturile sunt toate plătite. Ce ai de gând să faci în legătură cu asta?

P.S.1 Eu anul ăsta nu mai merg pe lacuri private unde se plăsuiește dement. Și-o să scriu despre ele. Să le știe lumea. Permisul o să mi-l fac la un AGVPS care mișcă un deget și-mi arată că nu e mort. Dacă nu găsesc niciunul, merg doar pe Dunăre sau mă las de pescuit. Vai de lansetele mele!

P.S.2 Vă puteţi abona la newsletter-ul totpescuit.ro Aici (în partea de jos a paginii). Dacă vă place blogul meu spuneţi-le și prietenilor voștri despre el.

Ultima copcă

V-am zis că pe gheaţă nu risc aiurea. Și totuși, anul ăsta așa s-au aliniat planetele încât am prins prima și ultima copcă. Un vis. Toate într-o săptămână.

După partida la șalău, despre care v-am povestit data trecută, am avut o ultimă escapadă la biban. Înaintea sezonului de copcă întotdeauna slăbesc câteva kilograme. Vreau să fiu în formă și ușor pe gheaţă. Nu glumesc! Pomana porcului, sarmalele, masa de Revelion – toate mă prind la cură. Spune tu, acum că știi câte sacrificii fac, dacă nu merit să prind pește!?!…

Am fost la magazin după larve. Ca să-mi aditivez nălucile așa cum v-am povestit în articolul ăsta. Au fost partide în care ghemotocul de larve de pe ancoră mi-a adus câteva trăsături în plus. Sau așa mi-a plăcut mie să cred. Am găsit niște larve în stare critică. Triste ca o zi fără trăsătură. Mi-era frică să deschid ziarul în care erau puse. Nu-mi venea să cred că sunt vii! Ghinion la prima oră. Am depășit cu greu momentul și am pornit spre lac.

Când vrei să te numești pescar de copcă, strângi din fesieri și iei o freză de gheaţă. Eu am strâns. Poţi s-o iei chiar și de la ruși, că nu te întreabă bibanii și șalăii dacă e de firmă sau nu. Nu intra pe gheaţă cu toporul sau cu ranga! Cu toporul tai lemne. Cu ranga dai gaură când te duci vara la adunat fân sau îndrepţi ușa la Maybach. După caz. În plus, mi-a zis de curând un prieten miștocar că la copca pătrată peștii nu trag. Tind să-i dau dreptate – le plac alea rotunde. Cu el am fost la ultima copcă.

Nu știu alţii cum sunt, dar eu am câteodată o nevoie nebună să văd o plută. Nu trebuie nici măcar să se scufunde. Trebuie doar să stea acolo și să fie de cocean. Mă duce înapoi la începuturi. Ca să-mi astâmpăr pofta de plută am pus o bucată de cocean pe fir la partida asta. Am tăiat-o până echilibra perfect mormâșca pe care o aveam la capătul liniei.

Am dat zecile de copci pe care le dau mereu. De data asta i-am găsit pe o poziţie clasică – o zonă cu agăţături. Dacă am trăsătură în vreo copcă, o marchez cu un „x” pe zăpadă. Când ești înconjurat de găuri, se întâmplă să uiţi care e copca fierbinte. Insist pe zona respectivă: schimb năluci și stiluri de pescuit până aflu ce le place. Greu e până îi localizezi și prinzi vreo doi-trei. Dup-aia e doar plăcere.

În ziua ultimei copci le-a plăcut mormâșca argintie „aditivată” cu larve (chiar și triste, ca ale mele). Jocul natural, cu mișcări de mică amplitudine, a fost cheia partidei. Am prins și la dandinetă, dar reţeta a fost aceeași – fineţe, nu agresivitate.

Când pescuiești la copcă, iar bibanii sunt suspicioși încearcă asta: plasezi dandineta la o palmă de substrat și o joci fin de câteva ori, apoi aștepţi 3-4 secunde și, dacă nu ţi-a tras, o lovești de 2-3 ori de fund. Când faci asta în preajma nălucii se formează un nor de particule în suspensie, iar șansele tale de a prinde pește cresc. Mult. Eu așa i-am prins.

Pe când citești articolul ăsta, bibanii la care visăm vor fi acoperiţi cu o gheaţă prea subţire pentru gustul meu de familist. Pentru mine, asta a fost ultima copcă.

Vă puteţi abona la newsletter-ul totpescuit.ro Aici (în partea de jos a paginii). Dacă vă place blogul meu spuneţi-le și prietenilor voștri despre el.

Prima copcă

Nu știi niciodată când începe pescuitul la copcă. Nici când se termină. Anul ăsta am crezut că pescuitul la copcă nu va începe deloc. Din punct de vedere meteorologic trăim vremuri ciudate. Iarna asta nu mi-a pornit deloc centrala termică. Cred că m-am branșat la încălzirea globală…?

Eu nu mă gândesc la copcă dacă gheaţa are sub zece centimetri. Hai că nu refuz nici nouă centimetri cinstiţi (de gheaţă perfectă), dar sub grosimea asta zic pas. Sunt tată, îmi iubesc nevasta și vă zic sincer că în ultimul timp mi-am luat multe scule de calitate de care nu vreau să mă despart prematur.

Știu că cele mai bune momente pentru pescuitul la copcă sunt prima și ultima gheaţă. Începutul și sfârșitul sezonului. Le-am pescuit când eram teribilist și știu cum e. Peștii sunt mult mai ușor de prins atunci, dar mă abţin (cu greu, dar o fac).

Când gheaţa e suficient de groasă încep să gândesc vertical. Eu și la copcă dau tot cu momeli artificiale. Unele le iau din comerţ (oferta de la noi e dezastruoasă), dar cel mai adesea folosesc dandinete și mormâști făcute de indivizi dubioși, cu mâini pricepute. Cu greu am reușit să intru în lumea subterană a dandinetelor bune. E mai ușor să faci rost de o substanţă interzisă decât de o nălucă ce evoluează perfect pe verticală.?

Cele mai bune năluci pentru orice fel de răpitor acoperit cu gheaţă sunt cele care evoluează special. Nălucile pe care le numesc eu „speciale” sunt alea care (atunci când sunt jucate) pleacă mult în lateralul copcii și pe revenire evoluează eratic, cu schimbări neașteptate de direcţie.

Pescuitul adevărat la copcă începe de la cincizeci de copci în sus. Nu stau mai mult de cinci minute la o copcă. Poate nici atât. Dacă nu îmi trage, trec la următoarea. E bine să știi unde sunt structurile ( gropi, agăţături etc.) din lacul pe care pescuiești și să-ţi iei repere încă din timpul sezonului. Eu așa fac. Sunt însă deschis la minte, căci nu întotdeauna peștele stă iarna pe structură. De multe ori l-am găsit aiurea. Ca să dai de el trebuie să te miști și să faci găuri. Multe.

E musai să te miști mult și des pentru că raza ta de acţiune e mică. Puterea de atracţie a nălucii tale e la fel de mică. Chiar dacă gaura aia cu diametrul de douăzeci îţi impune limite greu de digerat, fii creativ! Bibanii sunt colerici. Eu încep întotdeauna pescuitul lor cu o prezentare corespunzătoare.

Plasez năluca la două degete de substrat și o salt agresiv 20-30 de centimetri. Urmează o pauză de câteva secunde și repet figura. Dacă este vreun biban coleric prin zonă îl prind la prima mână. Dacă nu l-am luat în câteva minute, schimb copca.

Când dau de ei, am o singură preocupare – stimularea concurenţei între indivizi. Ăsta e cel mai important lucru de ţinut minte când pescuiești la biban, pe gheaţă sau nu. Când peștii nu mai reacţionează la agresivitate, schimb registrul. Joc năluca mai lent și o prezint pe toate palierele de adâncime. Pentru un plus de savoare, aditivez întotdeauna mormâșca / dandineta cu larve și atractant.

Am fost la prima copcă. Să-i zicem copca de încălzire. Într-una din zile merg la șalău. Acolo e altă mâncare de pește. Despre care o să vă scriu luni.

Vă puteţi abona la newsletter-ul totpescuit.ro Aici (în partea de jos a paginii). Dacă vă place blogul meu spuneţi-le și prietenilor voștri despre el.